CINEKIS

Valentine's Day - Ziua ÎNZĂPEZIŢILOR

2012-02-15T08:45:00.039+02:00

De Valentine's Day era aniversarea Vioricăi Bucur. Ar fi împlinit 66 de ani.

În Muntenia rurală, ninsorile abundente au făcut victime şi pagube materiale însemnate. S-a declarat cod galben, portocaliu, a demisionat guvernul, ultraşii au făcut chetă pentru a-i ajuta pe cei îngropaţi în zăpezi. Conlocuitorii noştri nu şi-au lăsat maşinile acasă, transformând traficul într-un coşmar pentru pietoni şi pentru utilajele de deszăpezire.

Bucureşteanul dornic de plimbări prin natură de Valentine's Day, a putut admira o nouă topografie a oraşului - "munţi", "podişuri" îngheţate pe străzi, din metru în metru, ţurţuri şi zăpezi ameninţând cu topirea de pe streşini şi acoperişuri, multe maşini îngropate cu totul în zăpadă. Mergând pe trotuare, trebuie să priveşti vigilent în sus.

Seara s-a lăsat peste troienele asediatoare. Metroul este aglomerat, troleul - mai puţin.

Pentru un sejur la munte, peisajele ar fi încântătoare.

Unii îşi încheie "ziua îndrăgostirii" în faţa unui platou cu fructe de mare, alţii - călare pe statuile de la Universitate, fluturând steagul împotriva "sistemului".

Timpul probabil: -22 °C

2012-02-01T08:33:00.013+02:00

După un blizzard care a luat prin surprindere sudul ţării, apoi l-a luat ostatic (maşini abandonate sub nămeţi, oamenii suferinzi de hipotermie, blocaţi pe drumuri cu zilele!), a venit temutul ger, dislocat tocmai din câmpiile Siberiei!

De ani buni nu am mai prins temperaturi de -22 °C în Bucureşti. Zăpezile sunt acum pietrificate, iar, pe alocuri, gheţuşul face să tremure chiar şi maşinile de teren. Am aflat că a îngheţat însăşi Marea Neagră! Partea proastă e că viforniţa se întoarce în următoarele zile!

Lyceum Consort @ 20

2012-01-19T17:46:00.011+02:00

Renumitul ansamblu de muzică medievală Lyceum Consort din Bucureşti aniversează, zilele acestea, 20 de ani. Sunt sigur că multă lume nu cunoaşte această formaţie, de aceea merită promovată, pentru că oferă un exemplu de discreţie, modestie şi consecvenţă în peisajul cultural local. Lăsând la o parte ineditul repertoriu, care cuprinde piese compuse cu 5-6 secole în urmă, trebuie remarcată componenţa internaţională, multietnică, multiculturală a ansamblului. Poate că însăşi această diversitate stă la baza longevităţii sale.
Ca un simplu băgător de seamă ce mă aflu, am filmat şi eu câteva momente din viaţa medievală, în sensul romantic al cuvântului, ca să spun aşa, a ansamblului (la Festivalul de Muzică Veche - ediţia 30).

Cu ocazia jubileului de acum, am montat un clip cu imagini din ultimele 2 decenii de activitate. La Mulţi Ani şi la mai multe concerte frumoase!

"Free knowledge" blackout

2012-01-18T09:40:00.030+02:00

În timp ce românii asaltează Piaţa Universităţii pentru a evada din întunericul unei vieţi fără viitor, aşa cum se prezintă viaţa pregătită de proasta guvernare a ultimilor ani, administratorii Wikipediei oferă imaginea blackout-ului de "alarmă" - întunericul lipsei de informaţie gratuită. După un deceniu de activitate, Wikipedia a blocat accesul către site-ul enciclopediei libere în limba engleză, doar pentru 24 de ore. Gestul aduce în atenţia publicului nişte proiecte de legi discutate la ora actuală în Statele Unite ale Americii - "Stop Online Piracy Act" şi "Protect IP Act" ("IP" stands for "intellectual property") - care cică atentează la libertatea informaţiei de pe net.
Dexonline, site-ul fără de care puţini se apucă să redacteze un text pe computer, protestează deasemenea împotriva legilor care atentează la libertatea informaţiei:
Internetul are libertatea informaţiei în codul genetic, este un dat cu care s-a născut. Wikipedia ne propune să ne imaginăm o lume fără free knowledge, dar informaţie şi cunoaştere nu înseamnă acelaşi lucru. Cunoaşterea are multe nivele de profunzime, cu cât vrem să ne scufundăm mai adânc în "layerele" ei, cu atât mai ineficientă devine o enciclopedie online. Wikipedia nu poate oferi decât cunoaştere de suprafaţă, nişte repere generale în cel mai bun caz. Mai tot ce găsim pe net rămâne la un nivel superficial, orice detaliu, dezbatere sau teză poate fi uşor suspectată de sofism, iar mărturiile - contestate. Datorită inflaţiei informaţionale, falsul, impostura, dezinformarea sunt la mare modă în spaţiul virtual, fapt care dăunează reputaţiei sale.
Se vorbeşte despre cât de multă literatură se publică la nivel mondial, despre cât de multă muzică se face, iar în proporţie copleşitoare aceste "secreţii" culturale excesive sunt fie maculatură, fie junk. Deci mult nu înseamnă bun pe tărâmul cunoaşterii/artelor. Iar internetul înseamnă şi libertate şi exces, prin excelenţă. Însă odată deschisă această cutie plină cu "de toate", cu greu mai poţi controla revărsarea conţinutului.
Cum să taxezi fiecare abatere de la nebuloasele legi ale drepturilor de autor, când orice internaut poate găsi, după un click pe YouTube, fragmente dintr-un film preferat, o melodie iubită, sau poate scrie un eseu decent pentru la şcoală, răsfoind Wikipedia. Într-adevăr, cei care investesc sume considerabile în cinema şi muzică, cei care trăiesc din aceste "industrii" (la noi nu se pot numi astfel) sunt cei mai afectaţi de expunerea gratuită pe net, dar acest risc trebuie gestionat de organismele competente. YouTube are multe avertizări şi clauze legate de conţinutul filmuleţelor încărcate, încercând să prevină (ineficient) piratarea, dar ce să mai spunem despre site-urile care oferă gratuit seriale întregi, sau chiar lungmetraje? Cei care taxează cablagiii ar trebui să impună şi furnizorilor de internet nişte taxe suplimentare care să acopere, eventual, şi "scurgerea" de conţinut cu dda-uri. Dar furnizorii nu vor accepta prea uşor o taxare suplimentară, deci cercul este vicios!
Singura cenzură valabilă a internetului ar fi desfiinţarea sa, pentru că orice altă metodă nu ar face decât să înrăutăţească problema. Accesul la informaţia gratuită, nelimitată, seamănă cu un al doilea Iluminism. Omenirea poate să se înfrupte din preaplinul internetului, dar de această dată raţiunea nu mai este invitată la festin. Ea rămâne să prezideze bibliotecile, iar simţirea - pinacotecile, sălile de concerte, teatrele, cinematografele.

Dan Cârlea & "Epoca de Aur"

2012-01-12T18:01:00.037+02:00

Sintagma Epoca de aur, un aur cu A mic, este obositoare și cred că și-a epuizat ironia. Dan Cârlea, un "blogatar" născut în 1972, poet și autor de articole pentru Jurnalul National - suplimentul Scanteia, care apărea în 2009, la aniversarea a 20 de ani de "libertate", a folosit și el sintagma pentru titlul cărții sale.
Copil în Epoca de Aur a apărut de curând, cu o copertă zâmbăreață, inspirată de genericul TVR ceaușist. M-am interesat de cartea pomenită pe bloguri (ale autorului, ale altora), unde citim că ne relatează întâmplări relaxate şi amuzante ale unui copil obişnuit care-şi trăia inocenţa în vremuri coşmăreşti. Mi se pare îngrijorătoare recenta afluență de amintiri legate de acea epocă, pe care suntem datori să o uităm și să o îngropăm sistematic în subconștientul colectiv. Trebuie umblat cu mănuși, nu cumva să răzbată vreun aspect plăcut din anii respectivi până în zilele noastre. Nu știu cum de mai sunt lăsați toți "nostalgicii" ăștia să se exprime, subminând pasiv orânduirea democraticăcapitalistă, care are atâtea lucruri noi şi frumoase de oferit, mai ales celor mici.

Bineînțeles că sub "cerul copilăriei" multe întâmplări devin mai luminoase, iar politicienii patriei au o aură caricaturală, copiii ghicind fără efort caractere ridicole. Imaginea (comică) a cârmuitorilor văzuți de copii este tratată și în albumul lui Ștefan Constantinescu - Epoca de aur pentru copii, apărut în 2008.

Apropos de "copilăroi", o expoziție haioasă de figuri din ceară (mărime naturală) „Mit, Ficțiune și Realitate”, găzduită de Muzeul Național de Geologie, poate fi vizitată până pe 4 martie 2012, de luni până duminică.

Concertul de Anul Nou

2012-01-09T14:03:00.018+02:00

Concertul de Anul Nou este o tradiţie cu care Filarmonica din Viena îi delectează încă din 1939 pe amatorii de valsuri. La noi, acest concert este difuzat în direct de peste 15 ani, probabil. În dimineaţa Noului An, defapt după-amiaza, când ne trezim chiauni după noaptea petrecută cu salata de boeuf şi piftia la nas, auzim acordurile dulci ale Dunării albastre ieşind din tembelizoare. Deobicei şi Radio România transmite în direct concertul.

În program sunt incluse întotdeauna piese compuse de familia Strauss - Johann Strauss sr., Johann Strauss-fiul, Josef Strauss şi Eduard Strauss, plus piese ale altor compozitori austrieci, inclusiv Joseph Hellmesberger, Wolfgang Amadeus Mozart, Otto Nicolai (fondatorul Filarmonicii din Viena), Emil von Reznicek, Franz Schubert, Franz von Suppé. Ediţiile mele preferate au fost cele dirijate de italianul Riccardo Muti (1993, 1997, 2000, 2004), actualul director al Chicago Symphony Orchestra.
Frumuseţea muzicii este dublată de interiorul somptuos şi sobru (Musikverein), în care se desfăşoară anual acest concert, dar şi de aranjamentele florale, care anul acesta au combinat maiestatea crinilor imperiali şi a trandafirilor regali cu suavitatea margaretelor. Notăm fabulosul balet care ilustrează, printre alte valsuri, faimosul bis An der schönen blauen Donau, dar şi regia impecabilă de emisie, asigurată de canalul TV Eurovision. În transmisiunile directe de la Viena am remarcat pentru prima oară mişcările de macara, care unduiau camerele de filmat prin faţa statuilor şi deasupra publicului din sală, pe ritmul muzicii.

Şi la noi, la Atheneu, a fost preluat modelul vienez în prima săptămână din ianuarie, când a fost susţinut un frumos concert de valsuri (încheiat cu acelaşi Radetzky March), dirijat de Jin Wang, un chinez din Austria.

Sărbători fericite!

2011-12-23T17:14:00.014+02:00

Anul acesta, apropierea Crăciunului îmi aduce în gând mireasma cojilor de mandarine şi a crenguţelor de brad, precum şi greutatea plăcută a cutiilor cu globuri şi beteală, scoase "pe braţe" din hibernarea lor anuală. Enumerarea continuă cu bucăţelele de castraveciori muraţi, care trebuiesc stoarse între degete, pentru a poposi fără apă în compoziţia ravisantei salate de boeuf. Iar sărmăluţele nu trebuie să fie prea grase, dar nici prea seci. Mai e şi vinul, alb şi negru, preferabil demisec!
Tot acum mă gândesc la ce s-a întâmplat în acest an, pe de o parte un şir de catastrofe rezumate de Reuters într-un clip cu tente escatologice.

Aş vrea să afirm că, pe de altă parte, s-au întâmplat lucruri minunate în România, au fost festivaluri peste festivaluri, au curs salarii babane, lapte şi miere de rapiţă, au concertat Yanni, Sting, Bon Jovi şi Nana Mouskouri. Confraţii noştri au putut gusta din binefacerile capitalismului scăpat de sub control, dar şi din neajunsurile lui. Tot cu gândul (şi cu internetul) mă teleportez pe Everest, de unde meschinăriile lumii în care trăim apar la adevărata lor scară.

Aş vrea să cred că toate lucrurile luminoase pot compensa pierderile acestui an, dar ele sunt irecuperabile. Copleşitoare. De aceea, anul acesta mă gândesc mai mult ca niciodată la cei ce nu mai sunt aici. La cei care vor petrece Crăciunul la servici, pe străzi, sau aiurea, stresaţi sau nemulţumiţi, în metrouri sau tramvaie, grăbiţi, rătăciţi. La cei care au suferit nedreptăţi, la cei nemângâiaţi şi la cei care nu mai ştiu să-şi îmbrăţişeze aproapele. La cei care au uitat semnificaţia Sărbătorilor, în drum spre Mall. Acel togetherness, care nu se traduce prea bine în română, dar nici în engleză nu mai înseamnă mai nimic.
Le doresc tuturor şi nouă, împreună: bucurii şi împliniri, un Crăciun cald şi plin de cadouri! An Nou cu sănătate, artificii şi lumină!

Wall St. WorldRevolution!

2011-12-14T08:50:00.002+02:00

De câteva luni, a luat amploare un protest public în inima financiară a Statelor Unite - Occupy Wall Street! Protestatarii, animați de grupul activist canadian Adbusters, își manifestă nemulțumirile crescânde față de lăcomia sistemului bancar, în special, care a dus la o prăpastie prea mare între procentul low-mid-upperclass (99%) și cel "high class" (miliardarii - 1%).
Bunăstarea este distribuită inechitabil în lume, dar acest lucru nu a stârnit pănă acum proteste atât de înverșunate în America de Nord, "land of the free" și cămin al unei concentrări fantasmagorice de capital.
Pe 15 octombrie 2011, zeci de mii de demonstranţi au organizat mitinguri în 900 de oraşe din întreaga lume, precum Auckland, Sydney, Hong Kong, Taipei, Tokyo, Sao Paulo, Paris, Madrid, Berlin, Hamburg, atestând solidaritatea față de fenomenul din S.U.A.
De curând, protestul s-a extins spre porturile de pe Coasta de Vest, unde "oamenii muncii" declară public: "Suntem inspirați de această manifestare democratică non-violentă, care insistă asupra corectitudinii economice și care a captat inimile şi minţile atâtor oameni. Mulțumim celor 99% pentru primirea apelului nostru la dreptate. Suntem copleşiţi de atenţia care ni s-a acordat în ultima perioadă. În mod normal, suntem invizibili".
Aceste texte, dar și sloganul mișcării - the only solution is WorldRevolution, ne duc cu gândul la o nouă (veche) revoluție împotriva exploatatorilor!

Polul Sud - centenarul pionierilor

2011-12-14T08:34:00.006+02:00

Roald Amundsen

Luna decembrie marchează 2 aniversări importante pentru istoria Norvegiei și pentru cea a descoperirilor geografice: 150 de ani de la nașterea lui Fridtjof Nansen (primul explorator al Arcticii) și centenarul expediției conduse de Roald Amundsen, care a atins Polul Sud în 1911. Amundsen a ajuns la Polul Sud pe 14 decembrie 1911, cu 5 săptămâni înaintea rivalului său, Robert Falcon Scott, care a pierit pe drumul de întoarcere.

Robert Falcon Scott

Cu ocazia acestui centenar, guvernul norvegian a organizat o expediție prin pustiul înghețat, la care participă chiar primul ministru și o echipă internațională. Alături de ei, unul dintre cei mai experimentaţi alpinişti şi exploratori români, Cornel Coco Galescu, pleacă să atingă Polul Sud pe schiuri de tură!
Și à propos de această țară care a dorit să rămână în afara U.E., recent am auzit la tembelizor că untul e pe cale de dispariție în Norvegia. Cică oamenii s-au îmbulzit să cumpere toate pachetele din supermarketuri, datorită unei cure de slăbire bazată pe grăsimi, foarte la moda pe-acolo. Deci sunt mulți nebuni în această țară civilizată!

Savall şi muzica lui Cantemir la Atheneu

2011-12-08T11:15:00.029+02:00

Istanbul. Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene este proiectul iniţiat în 2008 de Hespèrion XXI, unul dintre cele mai renumite ansambluri internaţionale de muzică veche, care abia acum a ajuns şi în România pentru a reconstitui epoca lui Dimitrie Cantemir la Poarta Otomană (1690-1710). Miercuri am asistat la acest eveniment muzical, organizat de ICR la Atheneu (Sala Mare).
Ansamblul Hespèrion XXI este condus de catalanul Jordi Savall (compatriot al lui Dalí), multipremiat (a câştigat şi César pentru coloana sonoră a filmului Tous les matins du monde - Franţa 1991), supranumit Regele muzicii vechi. Pentru proiectul Istanbul. Dimitrie Cantemir, au fost selectate doar câteva din cele 355 de compoziţii culese de Dimitrie Cantemir în cartea sa (dintre acestea, 9 erau compoziţiile lui originale!).
Cartea ştiinţei muzicii, care conţine un tratat şi o culegere de melodii, nu a fost datată. Se ştie doar că a fost scrisă în timpul şederii lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol (Istanbul) ca zălog al tatălui său (Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei) şi dedicată sultanului. "Cred că interesul meu pentru Cantemir a apărut odată cu primele piese pe care le-am ascultat din creaţia lui, în 1989" - spune Savall. "Am început să cunosc colecţia pe care a alcătuit-o în epocă şi am fost surprins să observ aceste muzici orientale, de tradiţie orală, cu atât mai mult cu cât erau rezultatul culegerii nu a unui muzician turc, ci a unui cărturar român, care concepuse un studiu atât de interesant asupra muzicii otomane din acea vreme".
Evenimentul de pe scena Atheneului a dăruit participanţilor o triplă revelaţie. Întâi putem vorbi despre o redimensionare a personajului istoric Dimitrie Cantemir, despre care puţini români ştiu că a fost un enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, scriitor, om politic şi domnitor al Moldovei în secolul al XVIII-lea. Başca muzicolog şi compozitor, ne aminteşte Savall! Apoi putem admira performanţele şi pasiunea muzicienilor din Hespèrion XXI, care au cântat în două reprize de câte o oră, întrerupte doar de o pauză. Înlănţuirea makam-urilor, alternarea taksim-urilor (preludii improvizate) şi dialogul instrumentelor exotice (mânuite cu talent de invitaţii turci, armeni, bulgari) ne trimit câteva secole înapoi, într-o geografie dominată de Imperiul Otoman, care cu o mână decapita familii întregi de creştini (Constantin Brâncoveanu), iar cu o alta gusta din arta unui Cantemir.
Dar nu în ultimul rând, este vorba despre un om de cultură elegant şi sensibil, precum Jordi Savall, care şi-a omagiat soţia prin două momente muzicale emoţionante, plasate la finalul fiecărei părţi a concertului. Acest concert a fost susţinut în memoria sopranei Montserrat Figueras, trecută la cele veşnice cu câteva săptămâni în urmă. Voi cita din dedicaţia adăugată de Savall la caietul-program: "A fost o mare artistă, dar mai mult decât atât, tot ce a realizat în viaţă a fost impregnat de lumină (...) Îi plăcea să ne amintească mereu că mai presus de orice, cel care cântă un cântec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, şi asta nu e altceva decât un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experienţa esenţei vieţii (Ninna Nanna, 2002). Îţi mulţumim, Monserrat, că ne-ai învăţat că nu ajunge să asculţi muzica cu auzul, trebuie să o asculţi cu sufletul".

Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007

2011-12-07T11:00:00.004+02:00

Trimit și eu mai departe, cu întârziere, un anunț de interes cultural (local?):
"Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Afişului din Wilanów şi Institutul Polonez din Bucureşti invită publicul în perioada 22 septembrie 2011 – 8 ianuarie 2012 la expoziţia Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007, organizată cu ocazia preluării de către Polonia a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene şi a aniversării a 10 ani de activitate a Institutului Polonez din Bucureşti.

Afişele provin de la Muzeul Afişului din Wilanów (secţie a Muzeului Naţional din Varşovia), primul muzeu din lume dedicat afişului, a cărui colecţie de peste 55.000 de piese este una dintre cele mai mari din lume.

Cele 192 de lucrări selectate de Maria Kurpik, curatorul expoziţiei, prilejuiesc întâlnirea publicului din România cu fenomenul afişului polonez – sintagmă folosită de criticii internaţionali pentru a denumi producţia prolifică, originală şi de o înaltă calitate artistică a afişului din Polonia în perioada 1960-1970 care a influenţat grafica de afiş în multe ţări europene".

Cel puțin în cazul afișului de film, polonezii erau recunoscuți pentru creativitatea ieșită din comun.

Beculețe, dulciuri și brazi

2011-12-07T09:12:00.001+02:00

S-au aprins beculeţele de sărbători, iar cumplita iarnă a venit cu temperaturi de +15º! Nu îmi amintesc un alt început de decembrie cu ploi primăvăratice.
Duminică am trecut pe la Hanul lui Manuc, unde era în desfășurare SweetFest. În plin Post al Crăciunului, erau întinse tarabe cu dulciuri felurite şi îmbietoare. Dulcele s-a înfrăţit cu săratul, alături de bomboane şi cozonaci fiind şi plăcinte cu aspect de pizza.
Moş Nicolae a adus daruri pentru mici și mari, dar și străzi blocate de mașini, care se îmbulzesc spre Mall-uri și piețe. La Obor s-a deschis deja cel mai mare târg de brazi din București.

From the guy that brought you Universal Soldier comes... Shakespeare?!?

2011-11-25T12:03:00.001+02:00

Anonymous (M.B., Germania 2011) este o surpriză cinematografică plăcută! Roland Emmerich, tipul (gay, am aflat cu stupoare abia acum câteva luni, dar în nici un caz genul Almodóvar!) care l-a regizat pe Van Damme (Universal Soldier) și care a regizat de mai multe ori sfârșitul lumii (Independence Day, The Day After Tomorrow, 2012), aduce acum pe marile ecrane sfârșitul unei "imposturi istorice"!
Sună scandalos, dar plauzibil. Anonymous ne prezintă ultimii ani ai epocii elizabetane, când pe scena Teatrului Globe din Londra răsunau versurile celui mai aclamat dramaturg anglo-saxon al tuturor timpurilor. Aici intervine întrebarea: care era adevărata lui identitate? A fost autorul lui Hamlet William Shakespeare, provincialul a cărui familie era analfabetă, sau Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford, poet, dramaturg, patron al artelor și apriopiat al reginei? Ducele și-ar fi ascuns identitatea (în spatele numelui unui simplu actor al Teatrului Globe) pentru că în epoca respectivă nobilii nu puteau să semneze opere artistice de niciun fel, era sub demnitatea lor.
Controversa nu este recentă, ci datează încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost propuși vreo 70 de candidați la titlul de autor legitim al operei lui Shakespeare. Printre ei: Francis Bacon, Ducele de Derby, Christopher Marlowe și... Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford.
La cursul de Istoria Culturii și Civilizațiilor asistam cândva la expozeul doamnei noastre profesoare pe tema controversei în discuție. Pentru prima oară am auzit atunci că nu se păstrează nici măcar un manuscris original semnat de Shakespeare! Toate ar fi fost distruse în urma unui incendiu la Globe. Mai mult, nici un alt text de-al "bardului de pe Avon" nu a mai apărut după acest incendiu (din 1613). Deci marele scriitor, care a scos capodoperă după capodoperă timp de două decenii, s-a oprit brusc din scris cu 3 ani înainte de moartea sa. Doamna profesoară de la Facultate ne-a mărturisit că a vizitat mormântul "bardului" din orășelul său natal, Stratford-upon-Avon. Cică figura personajului sculptat (bustul a fost adăugat la mai mulți ani după moarte), cu obrajii roșii și pana "de poză" în mână, i-a părut dubios de kitsch-oasă. Misterul se adâncește când aflăm că familia lui Shakespeare era "certată cu citirea și scrierea". Ce fel de om de cultură, care a ajuns la un asemenea nivel de măiestrie a cuvintelor, își privează fiicele de educație (știu, vorbim de secolul al XVII-lea, dar...)? Aceste detalii nu înseamnă mai nimic în ochii cărturarilor academici, dar dacă ar fi să urmăm logica lui Columbo, ele construiesc un caz solid împotriva individului numit William Shakespeare.
Spuneam că Anonymous (M.B., Germania 2011) e o supriză plăcută în contextul filmografiei lui Roland Emmerich. Regizorul de origine germană a făcut o căruță de bani în America, mulțumită filmelor lui comerciale, în care actorii joacă deobicei... prost! Efectele speciale și scara la care sunt "înscenate" cataclismele din aceste filme aduc publicul în sală. Dar iată că tipu' s-a ambiționat să urce puțin pe scara calității și a reușit! Nici Independence Day (1996) nu era un film de proastă calitate, dar Anonymous concurează cu Shakespeare in Love (1998), sau Elizabeth (1998). Deci schimbarea de ton și de costume i-a priit lui Emmerich. Mă așteptam la reconstituirea minuțioasă a orașului medieval, cu miniaturi și CGI, dar nu îl vedeam pe regizorul lui Van Damme pregătit să-i facă față Vanessei Redgrave, minunată în rolul bătrânei regine Elizabeth. Fiica ei, Joely Richardson, este la fel de bună în rolul tinerei Elizabeth. Toată distribuția este remarcabilă, iar punctul forte al filmului rămâne scenariul. Deși romanțează multe personaje și fapte istorice, acest scenariu țintește eficient întrebarea: cultura se naște pe străzile noroioase ale Londrei elizabetane, sau în castelele nobililor, care au avut parte de o educație aleasă și de acces la intrigile curții, sursă de inspirație pentru multe din piesele istorice ale numitului Shakespeare?
Emmerich rezonează la ipoteza Edward de Vere, creionând un Shakespeare excesiv de bădăran și oportunist, care se pierde printre personajele secundare. Edward de Vere, în schimb, este portretizat cu compasiune: adoptat de consilierul reginei - vicleanul William Cecil, care dorea să-l crească pentru a deveni succesorul Elizabetei, el ajunge un nobil scăpătat și ignorat la curte. Propriul talent de scriitor i-a stat în calea carierei militare și politice. În ciuda crezului său, că orice artă este politică, altfel ar fi doar decorațiune, Ducele nu reușește să provoace o revoltă spontană prin asemănarea lui Cecil cu Richard III din piesa lui. Deci cuvintele nu pot învinge armele și intrigile dregătorilor.
Însă cele mai interesante secvențe ale filmului sunt reprezentațiile pieselor, sub ochii autorului anonim, prezent în calitate de spectator la Globe. El trebuie să-și plătească anonimatul, pentru ca literatura lui să poată supraviețui. Artiștii de azi plătesc pentru celebritate, în timp ce arta multora dintre ei este atât de trecătoare!

Life in a Day

2011-11-23T11:35:00.002+02:00

În facultate fiind, am fost să văd documentarul Bodysong (2003), în cadrul unei ediții timpurii a Festivalului Filmului European, parcă (sau britanic?). Sala de la Studio era plină de colegi de-ai mei "multimediști", that is studenți la "secția de montaj și sunet" a Facultății de Film. Proiecția s-a petrecut într-o liniște specifică atmosferei în care vedeam filmele de examen la facultate, când simțeai în ceafă orice privire admirativă sau mustrătoare. Cu aceeași concentrare de "specialist" se cere văzut și filmul Life in a Day (2011), care nu se poate adresa unui public eterogen. Nu degeaba monteurul filmului (Joe Walker) este primul nume de pe genericul final (care curge peste imaginea sugestivă a unui melc).
Life in a Day (2011) este un experiment dorit "istoric". Unicitatea lui nu constă în cantitatea materialului brut (4 500 de ore!), sau în varietatea locurilor prin care își "teleportează" spectatorii, ci în faptul că toată "gălăgia" de pe ecran s-a petrecut într-o singură zi. În vara lui 2010 s-a lansat pe YouTube un apel către toți cei interesați să participe la acest experiment, filmând (amatoricește sau "profi") o singură zi din viața lor. Aceste filmulețe (mii, din 192 de țări) au fost apoi încărcate pe site-ul menționat, de unde au ajuns în brațele realizatorilor.
Doar un fanatic al imaginilor de orice tip, precum Ridley Scott, putea să-și pună renumele în joc sprijinind acest proiect. Life in a Day nu poate fi considerat un documentar, dar nici o docu-ficțiune, docudramă ș.a.m.d. Are zeci, sute de protagoniști - deci nici unul. Drama fiecăruia, deși apare în prim-planul acțiunii pentru câteva momente, este repede înlocuită de o alta, atât de diferită și de ciudată, încât pare să-i anuleze efectul. Dacă fără personaj nu avem o narațiune, înseamnă că acest film este cel mult un eseu de 90 minute. O meditație compusă din fragmente de viață reală, fragmente de dramă aranjate într-o formă lirică.
Problema cu viața reală este că nu prezintă interes în sine, decât pentru "fanatici" (Ridley) și pasionați ai genului cineverite. Ei sunt cei care văd interesantul într-un material, chiar și brut. Restul oamenilor se așteaptă la ceva mai palpitant decât viața reală, atunci când merg la filme. Riscul unui astfel de experiment este disoluția mizei, a ideii "tutelare". De aceea, Life in a Day nu lasă realitatea să curgă de la sine. Muzica vine să umple "cariile" și să îmblânzească hurducăielile aparatelor de filmat (căci au fost muuulți operatori!), chiar dacă imaginea nu este mult mai bâțâită decât la von Trier, de exemplu. Iar adevăratul "făurar" al acestui film este monteurul. El a avut fabuloasa misiune de a "croșeta" mii de ore, pentru a "scoate" 90 de minute suportabile pentru public. Pe site vom citi că regizorul Kevin Macdonald este cel care a adus filmul la forma finală, dar... adevărul "este relativ" în lumea filmului.
Deci îi mai poate supraviețui vreo idee acestui "tzunami" de imagini, venind din toate colțurile Pământului? "We long to belong, to connect, to be understood, and to be a part of something meaningful and worthwhile. This film speaks directly to this need and is able to transcend religion, culture, age, and gender to get at the heart of what it means to be a human being on earth today", comentează kerick08 pe Imdb. Life in a Day este produsul fenomenului YouTube, care a făcut din film un mediu la fel de accesibil precum pixul, sau hârtia. Accesibilitatea, contrar așteptărilor lui Godard, nu face din aceste filmulețe niște opere de artă. Filmarea într-o singură zi este doar pretextul unificator al colecției, care pune în scenă paradoxul existențial de azi: atât de apropiați și, totuși, atât de îndepărtați. În mod curios, nu găsim nici o scenă filmată în România, ci doar niște "gitanes" ruși, sau slavizați prin alte vecinătăți, care se trezesc cu caprele pe imaș. La fel de curios, nu vedem decât oameni modești, care trăiesc în apartamente înghesuite, ticsite de haine (aruncate pe peste tot), sau în mahalale orientale. Nici măcar un broker dintr-un penthouse luxos din Manhattan!
14 oameni trăiesc într-o cocioabă dintr-un cimitir arab. Unul dintre ei ne explică de ce nu poate munci: soția i-a murit, și are mai mulți copii cărora le poartă de grijă. "Dar suntem încă vii" - spune el. "Dumnezeu nu ne-a uitat. Nu avea cum să creeze această populație pentru a o uita!". Varianta integrală a acestui film e disponibilă, gratuit, unde oare dacă nu pe YouTube:

Festivaluri de toamnă târzie

2011-11-23T09:15:00.000+02:00

Poate nu ştiaţi, dar în Bucureşti există de 3 ani un Festival de film pentru copii - Kinodiseea. La începutul lunii noiembrie, cea mai recentă ediţie a festivalului a adus în atenţia publicului o serie de producţii cinematografice internaţionale, distinse la festivaluri precum Berlinale, Cannes, Miami, Sundance, Sidney. Filmele din program au rulat la Digiplex Băneasa, la Cinema Eforie şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român (Muzeul Ţăranului Român).

Cea de-a doua ediţie a Festivalului internaţional de film experimental (BIEFF 2011) s-a încheiat cu succes, după avanpremiera extraordinară a celui mai recent film al maestrului rus Aleksandr Sokurov: Faust, câştigător al Leului de Aur la Veneţia 2011. Din păcate, nu am ajuns la proiecţie (intrarea a fost gratuită).
De-abia se termină festivalul pomenit, că a început DaKino, ediţia 21. În cadrul festivalului, se lansează şi volumul Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu şi apărut recent la editura Polirom, în colectia „CINEMA”.

Să aducem România acasă!

2011-11-14T12:39:00.007+02:00

În timpul unei interminabile pauze publicitare de pe un post TV local, am dat cu ochii de o campanie intitulată "Hai să aducem România acasă!".

Cu un asemenea titlu inspirat şi cu nişte declaraţii tragic de adevărate ("am arătat lumii cum să zboare, dar am uitat să ne înălţăm"), Gerovital oferă 1% din valoarea produselor vândute Echipei Olimpice a României. Campania este valabilă în perioada 14 octombrie – 14 decembrie 2011. Bineînţeles că această campanie ar trebui continuată cu susţinerea bibliotecilor, muzeelor, cercetării şi creaţiei româneşti, pentru că valoarea românilor nu se regăseşte doar în sport. Oamenii evocaţi prin montajul clipului - Henri Coandă, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Ana Aslan - merită apreciaţi de conaţionalii lor la fel ca un Hagi, sau o Nadia.
Încet-încet, românii care se risipesc printre străini, vor putea să-şi amintească de "casa" lor, o ţară numită România!

Grădiniţa din hypermarket

2011-11-03T20:39:00.000+02:00

Hoinărind printr-un hypermarket, am rămas marcat de numărul mare de copii "anexaţi" la cumpărături de părinţii lor. După gratiile metalice ale cărucioarelor închirate cu 5 bani/buc. la intrare, uneori amestecându-se cu diversele produse din straniul lor habitaclu, puteau fi zărite figuri plictisite, mirate, entuziasmate. Sper că aceşti copilaşi nu îşi petrec la fel de mult timp prin labirinticul hypermarket ca şi părinţii lor! Merită să afle că viaţa poate fi mult mai mult decât atât.

Cel mai expresiv cărucior din "top":

7 miliarde de consumatori, 1 iGenius şi nişte munţi Carpaţi

2011-11-02T20:36:00.001+02:00

Zilele acestea atingem cifra de 7 miliarde pe Planeta albastră, ocazie cu care Organizaţia Naţiunilor Unite spune, cu naivitate (intenţionată?), că "nu este doar o chestiune de cifre. Este vorba despre istoria umanităţii. 7 miliarde de persoane au nevoie de hrană (...) de drepturi şi de libertate. Libertatea de a putea să-ţi creşti copiii în pace şi siguranţă"...
Tot în aceste zile, două documentare de excepţie au fost difuzate de posturi concurente de televiziune - unul despre felul în care Steve Jobs (1955-2011) a schimbat lumea, altul despre neclintirea munţilor Carpaţi, mai nou periclitată de (ne)civilizaţia neaoşă.

iGenius: How Steve Jobs Changed the World arată, pe scurt, realizările uberfamous-ului vizionar al companiei Apple, de la computerul Macintosh (lansat în 1984) până la IPad-ul de anul trecut. Privind acest film am avut deodată imaginea unui Prometeu contemporan. Jobs a vrut să împingă tehnologia informaţiei cât mai departe, indiferent dacă omenirea era sau nu pregătită pentru acest progres accelerat. Îmbrăţişând produs după produs, americanii au deschis şi altora apetitul pentru gadget-urile plăsmuite de Jobs & Co. Dar acestea, în ciuda aspectului agreabil (Jobs avea o oarecare cultură "plastică") şi a calităţilor recunoscute, rămân doar nişte obiecte. Unii invitaţi din documentarul amintit spuneau că devin fericiţi privind conturul graţios şi atingând suprafeţele "plăsticoase" ale unui IPhone! Deci una e să te bucuri de eficienţa unui Mac Mini, sau a oricărui computer cu care poţi crea la rândul tău ceva, iar alta e să preaslăveşti obiecte pe care le vei arunca peste câţiva ani (în cel mai bun caz). Cât de spălat pe creierul consumerist tre' să fii?!
Despre viaţa agitată şi discursul lui testamentar de acum 7 ani, când aflase că are o boală terminală, s-a vorbit mult în săptămânile de după decesul lui Steve Jobs. El îi îndemna pe studenţii de la Stanford: stay hungry, stay foolish! Alăturat fotografiilor unor celebrităţi precum Picasso sau Maria Callas, îndemnul companiei Apple - Think different! - rămâne unul dintre cele mai inspirate sloganuri publicitare.
Ieşirea lui Jobs din scenă i-a făcut pe unii să răsufle, probabil, uşuraţi (rivali precum Bill Gates, care are, în mod curios, la fel de multe litere în nume), iar pe mulţi să-l omagieze prin cele mai stranii metode. Am văzut oameni care purtau în braţe IPad-uri cu lumânări virtuale "arzând" din ecranele LCD. Deci nu au venit cu lumânări reale, ci cu imaginea unor lumânări (nu o imagine în sensul plotinian al cuvântului), iar aceste scene m-au făcut să mă întreb dacă îmi place felul în care Jobs a schimbat lumea noastră?

Pe cât de volatilă este lumea lăsată în umbra lui Steve Jobs, pe atât de stabilă şi rezistentă la schimbare este cea admirată în documentarul Wild Carpathia, de Charlie Ottley (Travel Channel). Acest film este dedicat munţilor care traversează România, "home to bears, wolves and the elusive lynx, perhaps the last great wilderness in Europe. Charlie also meets HRH Prince Charles to find out why he has a special interest in the area. Wild Carpathia captures the fragile majesty of a unique eco-system and shows why it deserves to be preserved in all its glory for the benefit of future generations".
Nu ştiu dacă fascinaţia Prinţului Charles pentru ţara noastră are şi un subtext "ocult", dar sunt de acord cu mesajul declarat! Dacă noi nu suntem în stare să ferim Carpaţii de buldozere şi prostie, măcar să-i lăsăm pe alţii!

Castelul, Regele şi regizorul

2011-10-26T16:03:00.021+02:00

În timp ce la Bruxelles se dezbătea soarta "euroiului", iar la Recensământul autohton unii se declarau "daci liberi", am fost într-o scurtă plimbare prin munţii Munteniei!

Poposind la Sinaia, am urcat spre Peleş, unde tristă mi-a fost mirarea în faţa feluritelor gunoaie aruncate chiar pe frumoasa pajişte din faţa renumitului castel. Cu gândul la Regele Mihai, mă întrebam dacă Majestatea cunoaşte problemele de igienizare a zonei (turistice de interes naţional şi internaţional), de vreme ce Domeniul Peleş i-a fost retrocedat acum câţiva ani? Probabil că Regele însuşi nu se ocupă cu strângerea gunoaielor, pentru asta ar fi mult mai indicaţi actualii conducători ai patriei noastre, care nici nu s-au sinchisit să facă act de prezenţă la discursul ţinut în faţa Parlamentului de către ultimul monarh român!
Regele Mihai I al României s-a adresat naţiunii, pentru prima oară după 64 de ani, într-o şedinţă solemnă a camerelor reunite cu ocazia aniversării a 90 de ani de viaţă! Abia trezit din somn, am privit cu interes transmisiunile în direct de la Parlament, clădirea faraonică, ceauşistă, unde Regele a fost onorat chiar de cei care îl alungau din ţară la începutul anilor '90. Privind imagini de la celelalte manifestări omagiale, de la Atheneu, BNR, Operă etc., am avut din nou revelaţia unei naţiuni dezorientate, gata să scandeze MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA, după ce votase cu o majoritate covârşitoare urmaşi al comunismului în fruntea republicii (atât în 1992 cât şi în 2009). Pentru doar câteva minute cât a durat discursul său, Regele, aşa bătrân şi "cocârjat" de istorie, a reuşit să facă o demonstraţie de modestie şi verticalitate în faţa câtorva generaţii de români învăţaţi să-l dispreţuiască. Am extras câteva fraze:
"Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
(...)
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
(...)
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.
(...)
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
(...)
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

De când nu am mai auzit aşa ceva într-un discurs ţinut în Parlament?

Şi ca un corolar tragic al evenimentelor descrise mai sus, am aflat că regizorul Liviu Ciulei a murit în noaptea de luni spre marţi, la vârsta de 88 de ani, în Germania. Marele cineast şi om de teatru a tras cortina peste o lume de care puţini îşi vor mai aminti, pentru că ceilalţi pot merge mai departe şi fără memorie.

Criza economică şi criza duhovnicească

2011-10-18T18:18:00.021+02:00

În octombrie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei a trimis o enciclică adresată "CĂTRE POPOR". Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. În paralel, Biserica Greacă a decis că se va separa financiar de stat şi că nu mai doreşte sa depindă de acesta. Iată nişte fragmente edificatoare:

"Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre".

"Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele".

La un an după această scrisoare tulburătoare, care vorbeşte despre "negustori de popoare", sclavia inutilului, "libertate sau fericire?", situaţia economică a Greciei escaladează noi culmi ale disperării. Guvernul elen, atât de criticat în ultimii ani, se luptă din nou pentru obţinerea unui ajutor de miliarde, prin care U.E. ar scăpa ţara de faliment, cu condiţia unui plan de austeritate sever. Birocraţia şi corupţia nu sunt, însă, uşor de strârpit, iar acest lucru este cunoscut de români ca nimeni alţii! În absenţa unor semne de însănătoşire a "sistemului", Grecia ameninţă să tragă întreaga zonă euro într-un marasm fără precedent! Rămâne să ne rugăm alături de vecinii noştri balcanici pentru luminarea minţilor şi sufletelor.

Cirkus Scott la Festivalului Internațional de artă a Circului

2011-10-03T07:51:00.002+02:00

După ce Nokia s-a hotărât să abandoneze fabrica de la Cluj, românii ar fi trebuit să se bucure și mai mult de prezența unor circuri prestigioase în cadrul Festivalului Internațional de artă a Circului. Se știe că în vreme de restriște, oamenii se bulucesc la distracție (chiar dacă cel mai ieftin bilet este 40 RON!). Până mâine, 2 octombrie, se va desfășura în București Ediția a III-a a fabulosului festival pe care l-am așteptat 2 ani.
Ultima oară am fost în Titan la Circul ceh Berousek, în 2009, respectiv la Ediția a II-a a Festivalului Internațional de artă a Circului. Atunci era primăvară târzie, și ne-a prins un potop de pomină înaintea spectacolului.
Acum am văzut tot "la Titan" (e un teren viran de lângă Parcul Titan, unde se instalează cortul și acareturile) Circul Scott din Suedia. Nu a fost un spectacol ieșit din comun, dar acrobațiile și dresura de elefanți africani / leu de mare au meritat aplauze. Și clovnul inventiv!
Continui să laud organizatorii acestui eveniment rarisim, care adună la București circuri din diferite colțuri ale mapamondului. Anul acesta au fost doar două (Scott din Suedia și Circul Național din Ucraina), spre deosebire de "dezmățul" anului 2008 (Ediția 1) cu 4 circuri străine invitate! Nu știu dacă se mai poate vedea așa ceva în alte țări europene (la Monaco e un Festival care adună doar numere de circ distincte, nu spectacole întregi). Pentru copii (și pentru ceilalți oameni!), acest regal este de neuitat.

Grey's Anatomy: nonsensul supravieţuirii

2011-09-29T17:38:00.000+02:00

Nu prea scriu despre serialele difuzate la tembelizor, pentru că nu am mai găsit nimic interesant după ce s-au încheiat Dallas şi Twin Peaks (în 1991). Exagerez! Şi The X Files m-au captivat, tot în anii '90.
Dar iată că de câteva luni am început să urmăresc un serial pe TVR - Grey's Anatomy (creat în 2005 de Shonda Rhimes), un fel de "variantă horror" a cândva îndrăgitului ER. După ce acest post a încetat difuzarea, am continuat să-l văd pe internet! De unde, dom'le, atâta pasiune pentru un serial despre nişte medici din Seattle, care se luptă zilnic cu boala, suferinţa, disperarea şi moartea? Adică o luptă inegală şi obositoare, care devine deprimantă pe termen lung şi nu pare a asigura distracţia preferată de luni seara pentru un om întors de la servici. Bine, medicii ăştia nu sunt tocmai obişnuiţi! În primul rând, toţi sunt chirurgi. Unii scapă rinichiu' care trebuie transplantat pe jos, în timpul operaţiei, alţii extrag tumori nemaivăzute printr-un tip de microchirurgie care seamănă cu dezamorsarea bombelor pe n(e)v(e) - ca în The Hurt Locker.
Dar poate că nu hărnicia, creativitatea și performanţele extravagante ale chirurgilor, sau spiritul benign de competiţie, aproape străin spitalelor de la noi, atrag cu adevărat spectatorii acestui serial, ci dramele personajelor. Între chirurgii stagiari, rezidenţi şi "seniorii" care predau lecţii "pe cord deschis" se desenează un labirint de relaţii şi situaţii, complicităţi şi antipatii, başca a(o)moruri care mai de care!
Rezidenta asiatică, înnebunită după chirurgie cardiovasculară, ar fi gata să-şi abandoneze soţul şi copilul (nenăscut) pentru a "simţi o inimă pulsând" între palmele sale! Specialista în ortopedie e gata să se căsătorească cu prietena ei (deci e "pe invers!") în faţa unei colege (care joacă rolul preotului, în absenţa unui preot dornic să oficieze cununia), iar toate acestea se petrec după ce un accident sinistru de maşină era gata să-i curme viaţa ei şi a fetiţei din burtă (care fusese însămânţată de un fost concubin). Iar dacă tot vorbim de familii, doi dintre cei mai simpatici chirurgi (hetero) din serial se hotărăsc să se "căsătorească" doar scriindu-şi "jurămintele" pe postit-uri, fără alte complicaţii!
Gradul de depravare al colegilor de spital nu poate fi concurat decât de fioroşenia cazurilor cu care aceştia se confruntă la servici (mai toate cazurile prezentate sunt rarități medicale). Și de fiecare dată urmărim, cu sufletul la gură, efortul lor sisific de a "salva"! Salvarea cu orice preţ de la moarte, jurământul oricărui medic, este dus de aceşti chirurgi workaholici, cu ajutorul tehnologiilor revoluţionare din S.U.A. (pe care ei le îmbunătăţesc necontenit în serial), la extreme impresionante! Dar finalul fiecărui episod, oricât de palpitant ar fi, aduce senzaţia unui nonsens tulburător. La ce mai foloseşte supravieţuirea trupurilor, când acestea sunt "carcase goale"?
Bine, aici vorbim mai ales despre "carcasele" medicilor, dar nici cu pacienții nu trebuie să ne fie rușine... Personajele din Grey's Anatomy se zbat în permanenţă ca peştii pe uscat, între două tragedii (personală/profesională). Ei au senzația că (se) pot salva prin propriile forțe de la moarte, dar terfelesc relaţiile interumane, cununia şi procrearea, deci mai toate lucrurile considerate cândva sacre de către civilizaţia occidentală. Dincolo de subiect, se pune în scenă declinul acestei civilizaţii care a îmbrăţişat, cu o nonşalanţă uluitoare, un stil de viaţă viciat. Conştient sau inconştient, creatorii serialului simt nevoia să arunce ciclic "plăgi" asupra personajelor, dar sunt oare aceste "plăgi" percepute drept consecinţele unor demersuri păcătoase? Când vorbim despre păcat, ispăşire etc. ajungem inevitabil pe teritoriul credinţei, iar de vreme ce însăşi credinţa este răstălmăcită în fel şi chip, atât în acest serial, cât şi în realitatea contemporană, cum ar trebui să punem problema fără a alimenta şi mai mult zăpăceala suverană?
Chirurgii despre care vorbim salvează trupuri - oare salvează și vieți? - iar după aceea se simt din nou liberi să greșească. Ei văd (poate că meseria îi obligă să vadă) în oameni trupuri din care se poate tăia. Dar sunt oamenii doar atât? Dacă Grey's Anatomy aduce (şi) aceste întrebări în mintea spectatorului dornic de senzaţional, atunci vizionarea nu a fost în zadar!

"Strada de C'Arte"

2011-09-19T08:08:00.019+02:00

Prelungirea verii în toamnă a adus multe beneficii Festivalului George Enescu, care are anul acesta un nou look şi o anvergură fantastică (motto: Magia există!). Pentru că se desfăşoară la doi paşi de Atheneu, "Strada de C'Arte" pare (dar nu e) o manifestare apărută în prelungirea Festivalului.
Plimbarea pe străzile C.A. Rosetti, N. Golescu şi Boteanu devine pasionantă pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru cetăţenii sătui de poluarea maşinilor îmbulzite una în cealaltă până în buza trotuarului. Aceste străzi, altfel îngrozitor de aglomerate, sunt blocate traficului auto până pe 24 septembrie, mulţumită evenimentelor organizate de Biblioteca Centrală Universitară "Carol I". În afară de anticariat, expoziţie de pictură, librăria stradală, împodobită cu multe albume inedite & evenimente editoriale, ne putem delecta cu programul de teatru şi filme proiectate în aula BCU. Iar copiii au acces la ateliere de creaţie dedicate.
"Strada de C'Arte" este o idee grozavă, pentru care BCU merită o mare bilă albă. Să sperăm că această primă ediţie va fi urmată de multe altele.

Şi à propos de Enescu şi frumuseţea uitată a centrului Capitalei, Calea Victoriei este în curs de renovare (ca şi "prelungirea" ei, "Centrul istoric"). Trotuarul a fost lăţit în zonele în care carosabilul îl "mânca" excesiv. Pietonii merită acest cadou şi în partea nordică a celebrei căi, unde trotuarul ajunge la lăţimi de câţiva centimetri. În acest fel, Calea Victoriei va deveni mai dreaptă, pentru prima oară în ultima jumătate de secol.

9 11 11

2011-09-11T14:16:00.035+02:00

Fotografie preluată din The New York Times

Cu bursele doborâte de criza proaspăt revenită, New York-ul comemorează astăzi 10 ani de la cele mai crâncene atacuri teroriste din istoria Statelor Unite. New York Times vorbește despre THE RECKONING. AMERICA AND THE WORLD A DECADE AFTER 9/11, spunând: In the years since 2001, neither our worst fears nor our highest hopes have been realized. But what passes for normal has exacted a price.
Pe Realitatea citim: "Ceremonia de comemorare a atentatelor din 11 septembrie are loc, ca în fiecare an, în apropierea unei zone în plină reconstrucţie, Ground Zero, în prezenţa familiilor victimelor. Pentru prima dată, aceasta se va desfăşura în timp ce liderul Al-Qaida, Osama ben Laden, este mort, fiind ucis de un comando american la 2 mai".
Nimic din ce am văzut acum 10 ani pe CNN, iar apoi pe toate posturile TV din lume, nu părea real. Nici urmările acestor tragice evenimente nu au părut "reale", sau "realiste". Războaiele din Orientul Apropiat, paranoia generalizată și permanenta neîncredere în guvernul american au însemnat începutul declinului pentru o națiune care se credea la apogeu. La granița dintre milenii, America era într-o situație economică și politică de excepție: deficit bugetar 0 și un arsenal care ar fi girat campanii militare împotriva oricărui inamic imaginabil. Cine și-ar fi închipuit o astfel de superputere devenind labilă în fața unor fanatici islamiști, precum în renumitele filme cu Bruce, Ciucă Norris și Arnold?
Mentalul americanilor, pe buza marasmului încă din anii '90, când s-au trezit fără concurența benefică a U.R.S.S., a fost pregătit pentru 9/11 prin multe filme comerciale (de re-văzut cu atenție thriller-ul lui David Fincher), iar documentarele post factum au ca numitor comun "teoria conspirației". Prea multe întrebări au fost lăsate fără răspuns și prea multe personaje par fabricate de Hollywood, în timp ce dovezile au fost "curățate" odată cu resturile Turnurilor.
Dincolo de controverse și conspirații, memoria celor dispăruți acum 10 ani impune supraviețuitorilor cel puțin un moment de meditație și scrutare a conștiinței colective. Între timp, clarificarea cazului "9/11" continuă să fie la fel de complicată ca și cea a cazului românesc "decembrie '89".

ilooklikeyou.com

2011-09-10T09:10:00.000+02:00

Pe facebook am găsit o nouă găselniță e-globalizatoare, numită previzibil "ilooklikeyou". Cu texte gen "Each of us has up to 6 look-alikes around the world. Are you ready to meet your match?", sau "Uniting The World One Face at a Time!", acest săituleț se ocupă de o idee inedită, care m-a vizitat și pe mine de multe ori - chipurile care seamănă, uneori izbitor de mult, în ciuda lipsei oricărei legături de rudenie.
Eu descopeream tot timpul la tembelizor fețe de actori/actrițe care semănau cu rubedeniile mele. Adesea e vorba doar de un "aer" comun, dar anumiți oameni par a fi chiar gemeni, deși trăiesc pe continente diferite, sau, mai interesant, în epoci diferite.

Viorica - numele bucuriei

2011-08-26T10:48:00.018+02:00

Viorica Bucur, "reputatul critic de film Viorica Bucur, celebră pentru emisiunea Gala desenului animat a fost înmormântată la Mănăstirea Cernica. Viorica Bucur a fost profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică şi una din figurile emblematice ale Televiziunii Române. Dispariţia Mamei desenului animat a căzut ca un fulger asupra colegilor de muncă şi nu numai". Aşa (de sec) suna ştirea tristă în ziarele locale, dar nu aşa ar suna cuvântul celor care au cunoscut-o şi au ţinut-o aproape de inimile lor.
Nici nu ştiu cum să redactez acest text dedicat unei purtătoare de bucurie în ambele nume. Când auzeam numele Viorica Bucur la televizor, pe unicul post de televiziune din copilăria mea, eram cuprins de acest sentiment. Desenele animate, cele câteva minute despre care s-a tot vorbit în ultimii ani, adesea cu o semi-prefăcută nostalgie, erau cele care aduceau bucuria, dar treptat ele au devenit sinonime cu numele dânsei. "Anii au trecut" şi am ajuns la U.N.A.T.C., unde trebuia să învăţăm Istoria Filmului cu o doamnă tânără, fosta asistentă a regretatului George Litera. Doamna a emigrat rapid în străinătate, fiind înlocuită de... Viorica Bucur.
Spre marea mea bucurie, am reuşit să mă apropii treptat de febleţea mea din copilărie, iar după facultate am invitat-o să-mi acorde un interviu. Acest interviu a fost introdus, fragmentar, în celebrissimul film GDA, iar la o proiecţie a acestui film în compania doamnei am ajuns să declar public afecţiunea pe care i-o purtam.

Faptul că am cunoscut-o pe doamna Bucur a însemnat pentru mine o mare, mare bucurie! Cu atât mai mare a fost dezolarea în faţa modului cumplit de mediatizare a trecerii sale în cealaltă lume. Televiziunile "importante" au flituit ştirea cu câteva propoziţii banale, Acasă TV a arătat imagini de la înmormântare printre ştirile cu piţipoance care găteau dezbrăcate, iar TVR, instituţie onorată cu atâtea decenii de activitate a doamnei Bucur (pentru cine nu aflase încă, genericul Telecinematecii din 1969 a fost realizat de dânsa!), nu a reuşit să realizeze nici un moment de amintire cuvenită, nici măcar un simplu montaj din vechile emisiuni, din Gală sau din "Ecranul"...
Replica mea la această indolenţă respingătoare va fi varianta integrală a interviului din 2007. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Exit Through Street art

2011-08-21T14:47:00.054+02:00

După ce am văzut filmul documentar Exit Through the Gift Shop (S.U.A. - Marea Britanie 2010), îndelung recomandat de câteva prietene "iubitoare de artă", mi-am propus să scriu ceva despre "chestia" asta.
În primul rând, am remarcat fenomenul street art şi pe plaiurile noastre, fotografiind câteva "urme" de pe pereţii Bucureştiului, dar şi de prin coclauri puţin umblate ale ţării. Dacă le-am fotografiat, înseamnă că mi-au captat atenţia (vezi foto). De câţiva ani s-au înmulţit stencil-urile cu iz socio-politic, gen figura lui Ceauşescu cu aripioare de îngeraş şi o bulă de bandă desenată, în care citim "vin în 5 minute". Mi-au părut haioase, deşi cinice şi negre (la propriu şi la figurat). Am apreciat şi blogul Bucuresti Colors, plin de fotografii cu street art autohton.

În al doilea rând, nu ştiu dacă acest tip de artă şi-a câştigat un loc legitim în conştiinţa urbană, de vreme ce multe creaţii parazitează spaţii publice într-un stil obscur, la adăpostul nopţii şi fără un gir concret al comunităţilor locale. Chipurile, termenul de street art se delimitează de graffiti şi vandalism, dar motivaţiile artiştilor (rebeli, anti-consumerişti, anti-bla-bla) şi "punerea în operă" nu sunt prea diferite.
Să ajung la Exit Through the Gift Shop. Acest film îţi dă senzaţia că se ocupă de fenomenul street art din Occident, dar defapt deraiază, prin personajele sale, spre alte discursuri şi "demersuri" artistice (expuneri în spaţii amenajate, comercializare etc). Aveam un asistent la Facultate care spunea că pentru el un film este bun mai degrabă dacă este adevărat, decât dacă este frumos. Lumea din jurul nostru a devenit dependentă de minciunele, impostori şarmanţi, gogoşele cu ambalaj drăguţ, ţoale ieftine şi gablonţuri vândute sub tocita etichetă "vintage". Unul din eroii documentarului în discuţie, Thierry Guetta, un francez trăitor pe Coasta de Vest, era el însuşi un comerciant de haine "vintage", respectiv cârpe cumpărate cu 5 dolari şi vândute de aproape 100 de ori mai scump, asta înainte să ajungă "artist" de succes la L.A. Parcă din plictiseală, tipu' ăsta s-a apucat să filmeze în prostie tot ce prindea în cale (inclusiv apa trăgându-se la o toaletă publică, unde probabil tocmai se uşurase, şi cu zoom in-out-in pe deasupra!), şi tot hoinărind cu aparatul lui de filmat prin Paris a dat peste un văr de-al lui, care întâmplător se ocupa cu street art sub pseudonimul Invader.
În acest punct, filmul îl lasă la o parte pe Guetta şi pasiunea lui uşor bolnavă de a filma (dezlănţuită de o întâmplare tragică din copilărie), transformându-se într-un documentar underground despre viaţa palpitantă a "street-artiştilor", cu instrumentele lor cărate mai ales noaptea, pe străzi, acoperişuri, pe după calcane ş.a.m.d. Thierry Guetta îşi canalizează pasiunea către câţiva artişti (Shepard Fairey, Neck Face, Borf), care mai că se ascund (de teama poliţiei), mai că vor să-şi facă publice metodele de realizare a stencil-urilor şi a altor creaţii. El devine operatorul "oficial" al fenomenului. Şi tocmai atunci când începi să simpatizezi aceste activităţi care, deşi ilegale, arată o sete de exprimare artistică de nestăvilit, şi par dezinteresate (pecuniar), acţiunea ia o turnură neaşteptată. Thierry Guetta îl cunoaşte pe britanicul Banksy, un fel de "Vader al street art-ului", mastermind-ul obscur al unor obiecte deformate (art intervention, precum o cabină telefonică îndoită prin sudură), sau imagini şi instalaţii subversive (o păpuşă gonflabilă îmbrăcată în haine asemănătoare deţinuţilor din Cuba, spânzurată de gardul unui montagne-russe din Disneyland - Florida). Fascinat de acest Banksy, care nu acceptă să fie filmat decât din spatele glugii, Guetta devine un fel de "apprentice", câştigându-i încrederea. Când Banksy află că Guetta deţine o arhivă impresionantă de casete video, unde se găsesc filmaţi atâţia street-artişti de-a lungul unui deceniu, îl invită să se apuce de montat imensul material brut, neorganizat şi aruncat în cutii de plastic. Cu slaba sa pricepere şi fără prea mult zel, Guetta realizează un documentar de o oră - Life Remote Control - care, în termenii lui Banksy, este "de neprivit". Şi astfel Banksy, alt neofit într-ale filmmaking-ului, se apucă el însuşi să organizeze materialul şi să realizeze filmul intitulat Exit Through the Gift Shop.
Atât de caraghioasă este structura acestui film, încât cu greu îi poţi respinge ingenuitatea frenetică. Poate de aceea faptele narate par autentice (mulţi au considerat că Guetta - personaj plus acţiunile sale, este "fabricat"). Banksy a vrut să scoată "the world's first street-art disaster movie", şi într-adevăr este vorba despre street art şi "art-disaster". Banksy este autor şi personaj într-un film care face rocade între protagonişti. Dacă începe cu Guetta ca protagonist şi continuă cu Banksy, ultima parte se concentrează din nou pe primul. La recomandarea "maestrului" său, Guetta se apucă să creeze şi el street-art. Începe cu autoportete lipite pe pereţii străzilor lăturalnice (narcisismul este aici un apanaj al mediocrităţii). Îşi vinde "biznisu" (bişniţa) cu haine, îşi "trage atelier" de fiţă şi un nume de scenă - Mr. Brainwash (nume foarte inspirat, trebuie să recunoaştem) după care vrea să debuteze "oficial" cu o expoziţie-monstru. Dacă această expoziţie şi succesul ei sunt actual facts, înseamnă că americanii chiar au un grad ridicat de prostie înscris în codul genetic. Oricum, reală sau inventată, expoziţia adună multă prostime (ca să nu folosesc un prefix mai vulgar, dar potrivit), care nu doar admiră, dar şi cumpără cu mii şi zeci de mii de dolari tot felul de print-uri photoshopate, imitaţii penale (dar numeroase) după alţi street-artişti, în frunte cu Banksy.
Deznodământul documentarului frapează cel mai mult, prin sinceritatea dezarmantă a artiştilor "consacraţi" în faţa neaşteptatului succes comercial al lui Thierry Guetta (Mr. Brainwash). Shepard Fairey şi Banksy par copleşiţi de senzaţia că au fost trădaţi, amestecată cu urme de invidie refulată: tipul care nu odată fusese "gratulat" pe parcursul filmului cu calificativul "retard", sau "mental issues", a reuşit în câteva săptămâni ceea ce ei, foştii lui idoli, râvniseră pe ascuns ani de zile! Pentru că nevoia de celebritate, nedeclarată şi chiar negată ("it's not about money" - spune la un moment dat chiar Banksy) mocneşte în fiecare din aceşti artişti "ai străzii", de vreme ce vor să-şi impună cu forţa operele, "aruncându-le" în ochii trecătorilor indiferent de disponibilitatea acestora.
Impostura răsplătită cu o glorie ridicolă este "morala" acestui film amoral, anarhic, aparent contrafăcut în sine, dar cu siguranţă o caricatură remarcabilă a unei lumi ţâcnite. Dar în lumina tristă a violenţelor stradale din Londra, Exit Through the Gift Shop stârneşte şi altfel de reacţii. Iată ce scrie un spectator britanic pe Message board-ul filmului de pe Imdb:
"criminal might be a harsh word for him, but graffiti is criminal damage and should not be encouraged with films and books. idiot yobs try to imitate his work with their doodles and it makes Britains streets look ugly. My house mate is a fan and has his book and painings on his wall, some of it looks good. Why can't Banksy do his art on canvas or other materials. It's the tax payer that has to pay for the removal of his work off buildings. where will it end? Smashed up phone boxes? Arson? more london riots and looting?" (single_serving_friend).

Eticheta pâinii

2011-08-20T11:48:00.031+02:00

Voi reproduce textuleţul de pe eticheta unei pâini clasice dintr-un hipermarket bucureştean. M-a uimit mulţimea de "chestii" adunate într-un produs aparent banal, care cândva nu îmi părea capabil să pună în mişcare o întreagă industrie alimentară. "Ingrediente: făină 650, apă, drojdie, ameliorator (enzime, dextroză, esterii mono şi diacetil tartrici, aimono şi digliceridelor cu acizi graşi, cisteină), realizate într-un atelier (sau de la un atelier de lucru) poate conţine urme de proteină din lapte, lactoză, ouă, proteină din soia, lecitină din soia, gluten, grâu, secară, nuci, ulei de castane, lupin, peşte, crustacee, porumb, cacao, stimulente, alune, castane, arahide, ulei de arahide, susan, ulei de susan, glumatiţi, sulfaţi, coriandru, ţelină, morcov, muştar, ulei de nuci".

După cum se poate observa, grâul este menţionat abia după 15 alte elemente din compoziţia acestei pâini. Am încercat să aflu mai multe despre unele "ingrediente" menţionate mai sus. De pe net, bineînţeles (oare or fi corecte definiţiile?)

enzime - "proteine sau proteide fără de care celule vii nu pot înfăptui reacţii complexe într-un timp scurt, la temperatura mediului înconjurător. Ele sunt substanţe care catalizează reacţiile biochimice din organism, avînd un rol esenţial în biosinteza şi degradarea substanţelor din materia vie, întîlnindu-se în toate organismele animale, vegetale şi în microorganisme, mai fiind denumite din această cauză biocatalizatori. Fără enzime , procesele biochimice s-ar desfăşura cu viteze foarte mici";

dextroză - "glucoză dextrogiră obţinută prin hidroliza acidă a zahărului, amidonului, celulozei; Glucoză solubilă în apă, având diverse întrebuinţări în industria alimentară";

esteri - "săruri ale acizilor corespunzători la care se adaugă numele radicalului adiţionat din alcool sau fenol";

aimono şi digliceridelor cu acizi graşi - aici sunt doi termeni:
monogliceride - "gliceride, care au fost esterificate cu doar un acid gras. În dependenţă de poziţia grupei -OH în cadrul moleculei, există 2 forme ale monogliceridei: 1-monogliceridă şi 2-monogliceridă";
digliceride - gliceride care au fost esterificate cu 2 acizi graşi;

acidul tartric "este utilizat pentru a preveni ionii de cupru (II) să reacţioneze cu ionii de hidroxid (HO^-), prezenţi în prepararea soluţiei de oxid de cupru (I). Oxidul cupros este un precipitat de culoare brun-roşcată, şi rezultă din reducerea sării cuprice cu o aldehidă într-o soluţie alcalină".

lactoză - "glucid care poate fi întâlnit în lapte. Numele de lactoză provine din latină: lac, lactis - lapte iar terminaţia oză se adaugă glucidelor. Laptele sau produsele lactate conţin în procent între 1,5–8 % lactoză. Lactoza face parte din categoria dizaharidelor, ea este alcătuită din o moleculă de d-galactoză şi o moleculă de d-glucoză, cele două molecule sunt legate în poziţia β-1,4- printr-o legătură glicozidică. După Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată lactoza este denumită 4-O[β−D-galactopiranozil]-D-glucopiranoză (β)";

gluten - "is a protein composite found in foods processed from wheat and related species, including barley and rye. It gives elasticity to dough, helping it to rise and to keep its shape, and often giving the final product a chewy texture";

lupinul peren (Lupinus perennis) "este o plantă medicinală şi meliferă din familia Fabaceae. Creşte în tufe mari, alcătuite din frunze palmat compuse, lucioase verde deschis şi numeroase tije lungi, cu flori divers colorate. Florile de lupin se conservă bine în apă după ce sunt tăiate. Preferă solurile profunde, bogate. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie";

glumatiţi - ?

sulfat - "a salt of sulfuric acid";

Remember Wikipedia:
1. "Pâinea este un produs copt în cuptor, alcătuit din aluat drojdie sau alte ingrediente care dau pâinii un gust şi aromă mai plăcută, sau care împiedică în timpul procesului de coacere să se formeze o crustă prea tare la suprafaţa pâinii.
Cerealele măcinate folosite mai frecvent la producerea făinii pentru pâine sunt grâul şi orzul. În perioada de sărăcie, foamete, s-a amestecat făina de cereale cu făină de mazăre, fasole sau de cartofi, (mucegăia pâinea mai repede) ghindă (din cauza taninului împrumuta un gust amar pâinii). În aceste timpuri grele, în Germania se recurgea pe piaţă la falsificarea făinii de cereale prin amestecare cu gips sau rumeguş de lemn";

2. "Aditivii alimentari (cunoscuţi în limbaj uzual şi ca E-uri) reprezintă orice substanţă naturală sau chimică care nu este consumată ca aliment in sine şi nu este folosită ca ingredient constituent al unui aliment, care are sau nu valoare nutritiva şi care se adaugă intenţionat, cu un scop tehnologic (incluzând modificări organoleptice) în timpul producerii, procesării, preparării, tratării, împachetării, ambalării, transportului, stocării, sau în timpul altei modificări aplicate unui aliment, devenind un component sau afectând într-un fel sau altul caracteristicile alimentelor".

PS: Label-ul ar trebui să fie CHEMISTRY, dar această "etichetă" nu e în colecţia oficială de label-uri ale blogului ;)

Târg tradițional în "Național"

2011-08-15T09:07:00.007+02:00

De Sfântă Mărie, în Parcul Stadionului Național (sau din preajma National Arena) s-au putut mânca din priviri (dacă nu pe bune) bucate alese din Muntenia pân'în Maramureș. Încă de la intrarea în acest Târg de Sărbătoare am fost îmbiați cu sărmăluțe, mămăligă și gogoși de toate felurile (inclusiv "gigant"). Mai departe, pe alei am găsit covrigei, mere văratice, dulcețuri, șerbet, porumb și puișori la rotisor, fumegând în căldura amiezii.
Cu greu ne-am desprins de acest peisaj, cu câteva pungi ticsite de dulciuri tradiționale.

Super 8: "production values"

2011-08-03T07:14:00.003+02:00

Chiar dacă este unul din regizorii mei preferați, consider că Spielberg a devenit, zilele acestea, un nume prea tocit pe afișele filmelor comerciale. "From producer Steven Spielberg","Steven Spielberg presents" - come on, people! El a recunoscut, de cele mai multe ori glumind, că nu poate dormi dacă nu are încasări maxime de pe urma filmelor la care lucrează.
Spielberg are o carieră impresionantă de producător (130 de filme), dintre care majoritatea sunt supercomerciale. S-a oferit să producă remake-ul Cape Fear (executive producer - uncredited) și s-a speriat când prietenul Martin Scorsese i-a spus că vrea să modifice scenariul, pentru că familia e prea clasică, acea familie americană aseptică, care se complace într-o armonie formală. O astfel de modificare a tiparelor ar fi dus la reducerea box-office-ului (vezi clipul de mai jos).

S-a lipit de toți tinerii regizori care aduceau oamenii în sala de cinema (sau i-a lipit de el?), în frunte cu Robert Zemeckis. Cu Peter Jackson "de la Lord of The Rings" urmează să prezinte o ecranizare după Tintin. Pe Michael Bay "l-a câștigat la belciuge" pentru seria Transformers, altă vacă de muls (vaca este compusă din mulțimea americanilor ai căror bani sunt mulși sistematic prin astfel de filme). Exagerez, nu? Doar chiar eu însumi mă grăbesc să iau bilete la cele mai noi producții semnate de Spielberg.
Dar ce e mult, strică și se strică (în frigider). Moșu', care vede bani acolo unde alții nu-i văd, a colecționat o groază de SF-uașe, thrillărașe și horrorașe care au rupt gura provinciei americane. Ce era de Oscar a păstrat pentru regie, ce era de truzină... pentru cash. Nu vreau să minimizez niște filme precum Twilight Zone: The Movie, The Goonies, Back to the Future, Twister, Shrek, sau superbul Dreams al lui Kurosawa, pe care Spielberg le-a produs de nota 10! Multe filme bune din ultimele decenii au primit aportul lui creativ.
Din păcate, Super 8 nu este de pus pe lista filmelor creative, pentru că este o pastișă. J.J. Abrams, care a mai atentat "la blockbuster" cu Mission: Impossible III și Star Trek, două sequel-uri încadrate destul de decent unor genuri consacrate, s-a dorit auteur și a scris un scenariu care reciclează toate elementele preferate de "moș Spielberg": copii, orășelul american din vale, traume familiale, școala gimnazială, expozitiunea cu suspans (în Jaws nu a vrut să arate rechinul decât după prima jumătate a filmului), micile romanțe (aici cam cheesy) și, evident, monstrul-extraterestru. Această obsesie a lui Spielberg cu vizitatorii din spațiul cosmic este și ea obositoare. Azi nu-și mai găsește locul special ocupat altădată, într-un peisaj cinematografic suprasaturat de SF-uri cu invazii și extratereștrii care mai de care mai urâți/digitali. Bine, la actualmente producătorul Spielberg, ei sunt umanizați, în ciuda aparențelor monstruoase. Copiii îi înțeleg cel mai bine și se coalizează cu aceștia într-un efort comun de mustrare a adulților îndobitociți.

După cum se poate observa, vorbesc despre un film de Spielberg, nu de Abrams. Atât de îmbibat cu teme specifice este efortul tânărului J.J., încât cedează sub monumentala greutate a acestora.
Este admirabil omagiul pe care J.J. l-a adresat epocii Close Encounters of the Third Kind și E.T., încercarea de a reconstitui inocența copilăriei din acel moment istoric. Până și găselnița cu filmul amatoricesc, realizat de puștani pe peliculă 8mm (aș vrea să mai găsesc și eu un astfel de aparat), creează oareș'ce așteptări. Dar lipsa flerului regizoral pe care Spielberg l-a exploatat acum 30 de ani se simte, mai ales în ultima parte a filmului. Acolo, bruma de atmosferă construită cu sudoare, multe secvențe nocturne și efecte luminoase inutile (reflecțiile becurilor în lentila aparatului de filmat) este subminată de precipitarea evenimentelor abracadabrante, dar și a deciziilor forțate ale personajelor, copiii devin isterici de la atâtea explozii și alergat, iar spectatorii se chinuie să zâmbească la glumițele lor, deja secate de vlagă.

Spre Bâlea

2011-07-29T16:51:00.002+02:00

Am întreprins o frumoasă excursie "autoturistică" spre faimosul Bâlea Lac, din vârful Transfăgărăşanului. Pe cât de fermecător a fost peisajul, pe atât de oribile au fost câteva tronsoane de drum, care aduceau atât de mult cu peisajul selenar invocat şi de Mihai Stănescu în caricatura lui din anii '80:

Harry Potter and the Deathly Hallows

2011-07-27T19:02:00.005+02:00

La începutul secolului XXI, când prima parte din seria Harry Potter rula în cinematografele noastre, am scris un scurt comentariu intitulat “Harry Potter şi întoarcerea la magie”. Era un moment de revigorare a filmelor cu magicieni (vrăjitori), elfi şi dragoni care aruncă foc şi pară, o întoarcere la folclorul scandinav, anglo-saxon, dar şi la cultura greco-romană (multe nume şi formule magice sunt de sorginte latină), prilejuită de (atunci) proaspăta carte a Joannei Rowling (semnată J.K.).

"Harry Potter şi Piatra filozofală este un film fantastic (fără ştiinţifico) realizat în tradiţia filmelor hollywood-iene megabuget. Din fericire, aproape totul este la înălţime: la fiecare colţ apare câte un actor celebru, scenografia este năucitoare, costumele - pe măsură. Regizorul Chris Columbus, expert în filme pentru şi despre copii (Home Alone, Mrs. Doubtfire) se aventurează de data aceasta pe terenul unor experţi precum Steven Spielberg şi Tim Burton. Harry Potter m-a dus cu gândul la avalanşa de peripeţii prin care trece Indiana Jones dar şi la tenebrosul Gotham City. Columbus părăseşte pe alocuri tiparul filmelor cu copii şi vrăjitori, izbutind câteva momente chiar fioroase". În cronica scrisă cu (aproape) 10 ani în urmă, eram influenţat şi de proaspăta premieră românească a Stapânului inelelor: Fratia inelului, care apăruse la noi în aceeaşi perioadă cu Harry Potter si Piatra Filozofală. Genul cinematografic fantasy căpăta aripi noi mulţumită industriei efectelor vizuale (CGI), iar coproducţiile americano-britanice inspirate de romanele pentru copii luau ochii spectatorilor din lumea întreagă. Entuziasmul cu care au fost îmbrăţişate personajele create de Rowling (o profă de franceză care, divorţată şi aproape falită, "visa cu ochii deschişi") arată că romanele şi filmele (6+2) au umplut un gol creat, probabil, în anii 90. Rowling a realizat un mariaj neaşteptat între tematica şcolii şi cea a magiei. Întâmplările imaginate de ea se petrec în vremurile noastre, dar într-o lume paralelă, păgână (nu prea întâlnim elemente de cultură creştină) şi invizibilă pentru ochii "încuiaţilor" (adică oamenii "obişnuiţi", dar majoritari).

"Frumuseţea interioarelor de epocă, cu tablouri din care personajele zâmbesc către privitori, cu scări care se deplaseazã în voie, cu lumânări plutitoare şi plafoane prin care se vede cerul înstelat eclipsează, însă, scăpările scenariştilor şi menţine vie magia de care spectatorii se lasă cuprinşi". Încheierea cronicii mele era potrivită cu tonul optimist din finalul lui Harry Potter si Piatra Filozofală (2001). Câteva schimbări majore s-au petrecut de atunci - Columbus a fost înlocuit de mai mulţi regizori succesivi, ultimul fiind destul de competentul David Yates, marele Richard Harris a dispărut, rolul său (directorul şcolii Hogwarts - Dumbledore) fiind preluat de Michael Gambon, iar echipa de pici care erau în clasa I (Harry, Hermione, Ron), au ajuns la vârsta majoratului. Cei trei actori (Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint) şi-au dedicat cei mai importanţi ani acestei serii de filme, au crescut alături de fani.

Despărţirea de un film ca Harry Potter a însemnat pentru mulţi despărţirea de copilărie. Eu eram deja student când am văzut prima parte, dar şi pentru mine înseamnă ceva. Privind The Deathly Hallows (2011), "împărţit" în două lungmetraje (care în 130 minute ×2 nu au reuşit să acopere toate ramificaţiile cărţii), am avut plăcerea să asist la o dezlănţuire excepţională de forţe (statuile coboară de pe pereţii castelului Hogwarts pentru a apăra şcoala, iar paşnica Minerva McGonagall se duelează în baghete magice cu Severus Snape), dar am şi descoperit momente emoţionante. Întâlnirea dintre Harry şi spiritele înaintaşilor este un astfel de moment, care rupe tensiunea şi invită spectatorii la meditaţie. Defapt, întâmplările care precedă punctul culminant al filmului sunt mai interesante decât toate celelalte episoade la un loc. Cândva ameninţătorul "Valdemort" (în interpretarea magistrului Ralph Fiennes) este mai labil ca niciodată, deşi "suita" lui este compusă nu doar din vrăjitori, ci şi din obiecte blestemate şi animale/arătări monstruoase (pitonul, "trolii"...). Harry Potter se încheie cu o secvenţă inutilă şi zaharisită, dar şi cu un mesaj frumos despre prietenie şi iubire, la fel de puternică în lumea magică a Joannei Rowling precum şi în cea "reală".

Dallas "redivivus"

2011-07-18T08:48:00.002+02:00

Sună incredibil, dar faimoasa soap-operă Dallas revine pe micile ecrane din 2012, cu o distribuţie de pe vremuri: "Larry Hagman as J.R. Ewing , Linda Gray as Sue Ellen Ewing , Patrick Duffy as Bobby Ewing , Brenda Strong as Ann Ewing, Steve Kanaly as Ray Krebbs , Charlene Tilton as Lucy Ewing".
Vechiul Dallas, unul dintre cele mai de succes seriale din istoria televiziunii, a avut, până în 1991, nu mai puţin de 357 de episoade, grupate în 14 sezoane. Puţini români au ratat ultimul episod în care J.R. are parte de o confruntare metafizică, în urma căreia Bobby livrează cu emoţie celebra replică din final: Oh my God...
Larry Hagman declara recent în presa australiană că Dallas este “responsabil” pentru revoluţia română din decembrie 1989 şi pentru moartea lui Nicolae Ceauşescu. Mai e capabil bătrânu' vulpoi să joace în filme? Rămâne de văzut, pentru că această nouă serie va fi urmărită negreşit pe plaiurile noastre!

BBC's Human Planet

2011-07-13T11:00:00.000+02:00

Dacă există un superlativ al documentarelor, cred că le aparţine britanicilor de la BBC. În sprijinul acestei păreri vine un nou serial produs de postul respectiv de televiziune - Human Planet. Imaginile şi montajul, fascinante, ne amintesc de alte clasice ale genului, precum Koyaanisqatsi. Primul episod - Oceans: Into the Blue, a fost difuzat în ianuarie 2011.

Vezi mai multe peTeava.ro

Pe țeavă: Aventurierii Spațiului

2011-07-13T10:59:00.002+02:00

Noi replici autohtone ale YouTub-ului apar constant în ciberspaţiu. Dintre acestea, PeŢeavă.ro găzduieşte primul episod al legendarului serial animat "Uchuusen Sagittarius" , sau Aventurierii Spaţiului, aşa cum l-au cunoscut "micii telespectatori" ai TVR-ului la începutul anilor '90. Cu greu îmi mai aminteam de el, poate că nici nu am văzut acest episod (deşi devenisem unul dintre marii fani ai Aventurierilor Spaţiului).

Vezi mai multe peTeava.ro

Culisele "crizei"

2011-07-04T13:02:00.004+02:00

După ce diverse evenimente tulburătoare, declanşate pe tărâmul lor, îşi pierd suflul iniţial, americanii apar pe tapet cu filme "deconspirative", menite să consolideze imaginea democraţiei invincibile cu care s-au făcut de râs în ultimii 20 de ani.
Nu contest valoarea acestor filme documentare, care spun într-un cor: Da, (ne-)am furat cu spume, dar ne tratăm! Sper că, dincolo de eforturile cineaştilor, naţiunea americanilor se va trezi şi va trece la treabă, încurajându-i şi pe europeni într-un proces comun de reconstrucţie economică şi (în primul rând) morală care (încă) se lasă aşteptat.

Inside Job (Oscar 2010 - cel mai bun documentar de lungmetraj):

Pe teme similare:

5000 years of history in 90 seconds

2011-07-04T12:52:00.006+02:00

Pe uimitorul site Maps of War putem urmări mărirea şi decăderea imperiilor, Istoria religiilor şi Marşul Democraţiei de-a lungul mileniilor. Nişte hărţi animate rezumă elocvent manuale întregi pentru clasele V-VIII. "History of the masses, for the masses".

Matematica lui 2011

2011-06-25T14:22:00.009+02:00

Poate și din cauza căldurii toropitoare (35° la umbră), am continuat studiul numerologic legat de 2011. În "post"-ul anterior semnalam un calcul ciudat (ultimele două cifre ale anului nașterii plus numărul de ani împliniți pe parcursul lui 2011 = 111 pentru toată lumea). Ei bine, jucându-mă cu alte numere/ alți ani de naștere am constatat că 111 e valabil doar pentru cei născuți în secolul XX (1900-1999). Dacă folosim ultimele două cifre ale unui an anterior secolului XX, totalul se va schimba astfel: pentru toți cei născuți în secolul XIX (Dumnezeu să-i odihnească, pentru că nu cred să mai fi supraviețuit cineva din acele vremuri până astăzi) numărul invariabil va fi 211, pentru cei din secolul XVIII - 311 ș.a.m.d.
Ex. pentru cei născuți în 1754 (sec. al XVIII-lea):
2011-1754=257 (de ani). 54+257=311.

Dacă nu v-au răcorit furtunile de după caniculă, puteți să vă consolați cu gândul că MagicFM emite o frecvență inaudibilă care alungă toți tânțarii!

"Fw: Fwd: Fw: 2011 - anul banilor"

2011-06-22T10:30:00.015+02:00

Tocmai ce am primit un spam numit "Fw: Fwd: Fw: 2011 - anul banilor", în care apare o informație incredibilă, dar adevărată.

"Adună ultimele două cifre ale anului în care te-ai născut cu vârsta pe care o împlinești în acest an, iar rezultatul va fi 111 pentru toți".

Am testat ciudățenia și funcționează!

Use the Online Calculator Full Screen

Printr-un oraş prăjit

2011-06-21T16:34:00.017+02:00

Vara astronomică a sosit cu foc şi pară în Bucureşti. Terasele şi cluburile şi-au pregătit "nisipare" pentru clienţii care se cred pe litoral - chiar şi terasa Mall-ului Sun Plaza a pregătit astfel de atracţii sub uriaşa antenă care străjuieşte fosta albie a Lacului Văcăreşti.

Spre centru, Teatrul Naţional este în plină renovare (exterioară, cel puţin),

iar Parcul Herăstrău a început să semene cu Bulevardul Magheru. Iată nişte imagini din acest parc oxigenat cândva, azi sufocat de "autotanchete" 4x4:

The Company

2011-06-18T09:58:00.018+02:00

Mâine, la ProCinema, va fi difuzat ultimul episod dintr-un serial numit Agenţia (The Company, S.U.A. 2007). "A mini-series that traces CIA activities over a 40-year period, from the beginning of the Cold War through the demise of the Soviet Union" - aşa este prezentat pe net. Unul din "executive producers" este Ridley Scott, fapt pentru care, pe coperta DVD-ului scrie "from the director of Gladiator"!
Sper să pot urmări întregul serial (6 episoade) altcândva, pentru că l-am pierdut pe ProCinema. Printre actori se numără şi simpaticii Chris O'Donnell & Michael Keaton, de ceva timp retraşi în roluri secundare.
Perioada Războiului Rece a fost amintită şi în alte filme de ficţiune recente, care se joacă cu istoria (rescriind-o): Fail Safe (2000), Thirteen Days (2000), The Good Shepherd (2006), Watchmen (2009) etc.
X-Men: First Class (2011), pe care l-am văzut săptămâna trecută, pe lângă a fi un prequel remarcabil al faimoasei serii X-Men, conţine şi o re-interpretare a Crizei rachetelor din Cuba (1962). Chipurile, la baza crizei ar fi fost un mutant periculos (Kevin Bacon), care înghiţea şi prelucra orice formă de energie, urmărind o distrugere atomică a civilizaţiei umane (pentru a fi înlocuită de noua rasă a mutanţilor, aceştia fiind rezistenţi la radiaţii)!

În încheiere, o ştire din Ziarul Financiar "de duminică": Bucureşteni, vi se pregăteşte o mare de mistere! "Primul Festival Mystery & Thriller din România se va desfăşura în perioada 23-26 iunie 2011, la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti - Palatul Şuţu. Organizatori - editurile Tritonic şi Crime Scene. Mystery & Thriller Festival 2011 oferă cititorilor pasionaţi ai cărţilor de gen posibilitatea de a răsfoi ultimele apariţii, de a se bucura de savoarea întâlnirilor cu autorii, precum şi de a participa la dezbateri şi conferinţe incitante, alături de jurnalişti, prieteni, pasionaţi, critici literari".

Tur virtual al MŢR

2011-06-03T08:50:00.003+02:00

Am primit un link spre turul 3D al Muzeului Ţăranului Român. Cu această ocazie, mi-am dat seama că am văzut Palatul Dogilor, British Museum şi MOMA, dar nu am vizitat niciodată prin interior MŢR, deşi eram la doi paşi de acest muzeu extraordinar, pe care mulţi îl confundă cu Muzeul Satului ("casa în casă" e unul din peisajele comune ale acestor instituţii "surori"). "Timp", "Reculegere", "Icoane" - fiecare sală are o denumire a ei, dar toate ne trimit la semnificaţiile Crucii şi la partea luminoasă a sufletului românesc. Plimbarea virtuală e o ocazie pentru toţi leneşii de a pătrunde mai repede în acest spaţiu generos.

Adaug şi un poem frumos, descoperit recent:

Cânt

de Magda Isanos (1916-1944)

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă
soarbe.
Atât de sus ne-nălţăm câteodată...
Sufletu-mi arde de-o flacără
înfricoşată.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul
meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi
cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;
îi bănuiesc uneori
puterea,
însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit
îngerului lângă mine
ivit.

Fă-mă sa cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci,
fierbinţi,
despre săraci, despre copii şi foame...
Şi-n mijlocul cereştii
mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez
lumea, s-o pun la loc.

Apoi rămân singură. Nu stiu nici eu
de ce mi-a
vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

Hollywood "Music & Film" in Bucharest

2011-05-24T10:41:00.001+02:00

Duminică seara am avut plăcerea de a asista la un eveniment fără precedent în peisajul cultural de la noi: concertul "Hollywood Music in Bucharest". Aşteptam un astfel de spectacol (chiar mă întrebam dacă doar mie mi-a venit ideea) în care muzica de film şi imaginile în mişcare să se întâlnească pe aceeaşi scenă, aşa cum se întâmplă la înregistrările coloanelor sonore la Hollywood.
Cei 62 de instrumentişti ai European Royal Orchestra, selectaţi dintre cei mai "silitori" studenţi ai facultăţilor de muzică autohtone (se pare că, în funcţie de ţară, componenţa orchestrei se schimbă), au interpretat, sub bagheta dirijorului austriac Gottfried Rabl, fragmente celebre din soundrack-uri (simfonice, reorchestrate ş.a.m.d.) precum The Sound of Music, Superman, Cats ( Memory), James Bond, "Ei.Ti.", Hook, Titanic, "Speiderman" (ca să-l imit pe prezentatorul concertului, nefamiliarizat cu aceste titluri), Piraţii din Caraibe, Gladiator, Star Wars, Dirty Dancing.

Muzica lui John Williams, Hans Zimmer, Danny Elfman, Monty Norman etc. a fost pusă şi mai mult în valoare de clipurile proiectate pe uriaşul ecran din spatele orchestrei. Iar proiecţiile digitale au fost completate, la rândul lor, de jocul luminilor şi laserelor verzi (care nu mai pot lipsi dintr-un spectacol respectabil). Atmosfera uşor desuetă, dar impunătoare a Sălii Palatului (pe jumătate goală, sau plină) mi-a amintit de perioada când vedeam aici, în premieră pe ţară, blockbustere precum The Rock (1996) şi Independence Day (tot 1996).

Prea timid pentru a-şi prezenta filmul la Cannes?

2011-05-15T07:25:00.000+02:00

În România Liberă de azi găsim un articol inedit: "Cel mai aşteptat film al festivalului de la Cannes, The Tree of Life, al lui Terrence Malick, a avut premiera ieri, în absenţa realizatorului său foarte timid, după cum l-a scuzat unul dintre producători, care a mai spus că regizorul îşi doreşte ca publicul să citească filmul ca pe un poem, pe care fiecare să-l intrepreteze cum vrea".
Texanul Malick lucrează ca regizor din 1973 (Badlands este debutul său excepţional, cu Sissy Spacek şi Martin Sheen). În anii '80 nu a făcut absolut nimic în domeniu (cariera lui are un hiatus de fix 2 decenii!). Spre deosebire de colegii lui de generaţie - Scorsesese, Spielberg şi Lucas - care au realizat zeci de filme fiecare, Terrence Malick a semnat doar 5. Ca şi în cazul unui alt cineast misterios (Tarkovsky - 8 lungmetraje), fiecare din aceste câteva filme e considerat unic şi încadrat într-o categorie specială. Cadrele filmate cu steadicam, aproape exclusiv în exterior (sunt foarte puţine momente filmate în studio), ritmul lent, dar care totuşi te ţine treaz şi chiar intrigă, vântul trecând prin iarbă, sau printre frunzele copacilor (omagiindu-l poate inconştient pe "fratele din est" - Tarkovsky), sunt caracteristici ale unei opere care îşi găseşte târziu o apreciere internaţională.

M-a uimit faptul că acest cineast nu vrea să se "bage în faţa filmelor" lui, ba chiar se fereşte de presă şi de orice fel de expunere publică. Cică a apărut neanunţat la o proiecţie retrospectivă la Festivalul de la Berlin, în 2004 (pentru a revedea Badlands), iar dacă a refuzat să-şi prezinte filmul la Cannes, înseamnă că Malick este cel mai modest regizor american al anilor recenți. Până la urmă, dacă nu ai nimic de spus, înseamnă că filmul vorbeşte îndeajuns, iar acesta este dezideratul oficial al tuturor artiştilor!

CCSB şi oraşul metamorfozic

2011-05-13T19:22:00.000+02:00

M-am plimbat pe la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, pe care am descoperit-o abia anul acesta. Am terminat de ceva timp facultatea, dar prin acest loc nu am trecut student fiind. În clădirea inaugurată în 1937, numită “Grigore Preoteasa” (din 1957 până in 1982), se pot observa (mai ales pe pereţii cu imitaţii de mozaicuri) urmele Epocii de Aur şi se poate simţi o atmosferă desuetă, dar familiară. Universul tinerilor de acum 30-40 de ani a rămas captiv pe culoarele tapetate cu afişe la diverse recitaluri, concerte nostalgice, piese de teatru amator (toate cu intrare gratuită), cursuri de dans folcloric, initiere în turism montan etc.
În subsolurile CCSB te poţi întâlni (pe lângă studenţii entuziaşti care cântă rock) cu Mihai Pocorschi şi trupa VH2, care îşi înregistrează piesele în locul unde acelaşi Pocorschi repeta cu legendara formaţie Holograf, la începutul anilor '80.

De la CCSB am tăiat-o pe Berzei spre Piaţa Victoriei, ştiind că voi da peste o zonă în reconstrucţie. Am "pozat" cu mobilul străzile demolate (mahalaua Griviţei e pe jumătate dispărută), peste care va răsări un nou bulevard spre Centrul Civic. În zare se vedea şi faimosul pasaj Basarab, la care lucrările au avansat considerabil.

Hala "Matache" a fost şi ea relocată

Dincolo de strada excavată se afla zona vechiului Cinema "Feroviar" - iată-l cum arăta acum câţiva ani:

Iată cum se văd (pe Gândul.info) progresele făcute la Pasajul Basarab şi la Noul Stadion Naţional ("Lia Manoliu") prin SKYCAM:

Thor in IMAX 3D

2011-05-10T07:31:00.077+02:00

Când am citit pe net că următorul film din cariera lui Kenneth Branagh va fi inspirat din benzile desenate Thor, create în anii '60 de Stan Lee, m-am gândit că actorul şi regizorul britanic a intrat în criză financiară.
La începutul anilor '90, Branagh se afirmase prin transpuneri cinematografice ale pieselor lui Shakespeare - Henry V, Much Ado About Nothing, Hamlet - dar şi ca talentat regizor de thrillere moderne sau reactualizate (Dead Again, Frankenstein-ul produs de Coppola). Deci omul era "un nume" în domeniu, urmase Royal Shakespeare Company, avea propria companie de teatru (sprijinită chiar de prinţu' Charles). Însă după Hamlet-ul luxos din 1996, care îl redenumea "urmaş al lui Laurence Olivier", Branagh a glisat inexplicabil în comercialul mediocru, prin rolurile secundare din Celebrity (1998 - bine, ăsta nu era chiar un film comercial), Wild Wild West (1999), sau Harry Potter and the Chamber of Secrets (2002). A mai regizat câteva comedioare după Shakespeare, plus criticata versiune a piesei lui Anthony Shaffer - Sleuth, după care... pauză.
În Thor (2011), Kenneth Branagh se pierde în spatele unui aparat monstruos de producţie (buget de 150 milioane dolari!!) stil Spielberg - Peter Jackson - Michael Bay. Studiourile Paramount, Marvel etc. au optat, probabil, pentru acest regizor cu gândul la performanţele lui "şeţchiriene", care nu sunt de ignorat în ce priveşte distribuţia britanică (Anthony Hopkins, Tom Hiddleston, chiar şi Idris Elba). Snobismul cu care americanii adulează actorii britanici este notoriu, iar accentul acestora parcă ar înnobila orice rol, din oficiu. Faptul se verifică şi în "cultissima" serie Star Wars (unde putem auzi fabuloasele voci ale lui Alec Guinness, Ian McDiarmid, Christopher Lee rostind multe replici dubioase, ca să fiu indulgent cu febleţea mea - Lucas).
Aparent, Kenneth Branagh "a filmat o nuntă" pentru că nu îi mai ajungeau banii, ca să zic aşa. E ca şi cum l-ai fi pus pe Hitchcock să regizeze Poirot, sau pe Kubrick - Star Trek (deşi comparaţiile ar putea fi măgulitoare pentru Branagh). Acest film nu este un eşec, iar dacă ar fi, nu s-ar datora incompatibilităţii regizorului "elitist" cu subiectele "comerciale". Problema e la nivelul funcţiei pe care o ocupă personajele. Ca şi în cazul Clash of the Titans (2010), mituri străvechi intră în mixerul hollywood-ian, din care rezultă de fiecare dată o "pastă narativă" mai mult sau mai puţin toxică. Cum poate fi o naraţiune toxică? Prin stricarea sensurilor purtate de anumite personaje în anumite civilizaţii şi epoci. De data asta, ne întâlnim cu personaje din mitologia nordică (Odin, Thor, Freyr, Heimdall, Loki...), prelucrate de "fabrica" super-eroilor americani - Marvel Comics. Deci denaturarea este dublă: odată în benzile desenate, a doua oară în studiourile cinematografice ale unei naţiuni care nu a avut o mitologie a ei şi numai a ei.
Aducerea unei vechi legende europene în S.U.A. vremurilor noastre nu e o idee proastă, dar "tratamentul" scenariştilor o poate prosti. Umorul presărat de-a lungul scenariului este la fel de binevenit: Thor, care îşi pierde puterile de "zeu al tunetului", cade în deşertul New Mexico, locul unde sunt predestinate să ajungă toate obiectele "deraiate" din cosmos. Dar glumiţele şi şarmul autosuficient al Nataliei Portman nu pot compensa nişte evenimente previzibile, care vor duce la un love-story plictisit, la confruntări inevitabile cu monştrii din benzi desenate, Intelligence Agencies ş.a.m.d. Încrucişarea de genuri (S.F., Fantasy) şi entităţi din lumi prea diferite (lumea zeităţilor antice, a legendelor medievale, universul cunoscut prin telescop şi realitatea contemporană) pare a fi copleşitoare chiar şi pentru Kenneth Branagh.
Totuşi, voi remarca roiul de imagini năucitoare pe care le oferă acest film în IMAX 3D (poate fi văzut în acest format extraordinar şi la AFI, Bucureşti). La începutul filmului, am fost anunţaţi de un "plasator" că dacă ni se face rău, suntem invitaţi să părăsim sala de proiecţie câteva minute, după care "totul va reveni la normal". Din păcate, tehnologia 3D nu a fost prea grozavă, iar mărirea excesivă a fotogramelor proiectate pe giganticul ecran a dezvăluit multe momente "pixelate".

Venezia 2011 - retrospectivă

2011-05-02T22:27:00.006+02:00

La sfârșitul lunii februarie am efectuat o escapadă minunată la Veneția, în pragul faimosului Carnevale. Filmul în două părți (HDV) de pe YouTube, ca și fotografiile de pe Photobucket, documentează cele trei zile ireale petrecute în "lagună".

Venezia 2011 - a Carnevale

Venezia 2011 - a Carnevale (Secondo Tempo/ Partea a II-a)

YT madness

2011-05-02T21:52:00.001+02:00

Eram informat cu privire la cenzura aplicată pe YouTube clipurilor cu conținut "copyrightat", dar nu mă așteptam să întâlnesc și cazuri penibile. Trailerul realizat de mine în facultate (ca exerciţiu de montaj) pentru Festivalul CineMAiubit a fost lăsat fără coloana sonoră luată din filmul The Avengers (deci acum e mut pe YT), în timp ce Regimorph, tot din facultate (disponibil la rezoluție mai bună pe Vimeo), rulează în continuare acompaniat de minunata temă din Jurassic Park.
În ceea ce privește trailerul meu pentru Return of the Jedi, lucrurile au mers foarte departe. Acest clip a fost interzis în mai toate țările planiglobului, după cum se poate observa din imaginea de mai sus. Cică "no action is required on your part. Your video is still available everywhere not listed above", iar lista începe cu Afghanistan, Albania, Algeria, Andorra, Angola, Anguilla, Antigua and Barbuda... și se termină cu Vietnam, Wallis and Futuna (asta e o țară?), West Bank, Yemen, Zambia, Zimbabwe!! Motivul pare a fi tot muzica, recunoscută de YT ca fiind cu drepturi de autor la SME (Sony Music Entertainment, probabil). Asta în timp ce tone de parodii muzicale, melodii descărcate de pe CD (și ilustrate cu poze), videoclipuri captate de pe VHS, DVD, sau prin TV Tuner sunt la dispoziția vizitatorilor YouTube din toată lumea.

În "IOR"

2011-04-27T09:36:00.016+02:00

Dacă ne uităm pe Google Maps, parcul IOR nu ar părea atât de întins. Plimbându-ne prin acest parc, însă, devenim conştienţi de importanţa lui în contextul prăfos al cartierelor Titan, Dristor, Balta Albă. Lacul Titan oferă şi câteva colţuri de natură sălbatică - stuf, răţuşte şi insuliţe "exotice".

Numele vechi al parcului vine de la Înterprinderea Optică Română, aflată în vecinătate. "Parcul IOR, actualmente Parcul Alexandru Ioan Cuza, este situat în partea central-estică a Bucureştiului, în sectorul 3, în perimetrul delimitat de străzile Camil Ressu, Liviu Rebreanu, Câmpia Libertăţii, Constantin Brâncuşi, Baba Novac şi Nicolae Grigorescu. Cu o suprafaţă de aproximativ 85 Ha, este unul dintre cele mai mari parcuri din Bucureşti. Parcul a fost amenajat în anii '70.

În parc se află şi Biserica Pogorârea Sfântului Duh, construită din lemn în stil maramureşan între anii 1994-1996" (Wikipedia).

De câţiva ani, această "pată" verde a capitalei a fost igienizată şi ridicată la noi standarde de civilizaţie. Te şi miri cum a fost posibilă reamenajarea în discuţie, de vreme ce concitadinii noştri au o predispoziţie ereditară către prădăciuni şi distrugeri. În zilele însorite de primăvară, putem admira aici (ca şi în alte parcuri frumoase) lebede negre şi păuni de tot felul.

Sfintele Paşti cu sănătate şi lumină!

2011-04-23T15:04:00.008+02:00

De Sfintele Paşti, blogul Cinekis vă urează sănătate, multe bucurii şi lumină! E interesant că anul acesta este al doilea an consecutiv (din acest secol) când toate confesiunile creştine serbează Sfintele Paşti în aceeaşi duminică!

Biblia cu JN

2011-04-18T10:52:00.012+02:00

În Săptămâna Mare, Jurnalul Naţional aduce pe tarabe "Biblia, cea mai importantă carte a creştinilor revizuită şi îngrijită de Mitropolit Bartolomeu Anania. Textul Sfintei Scripturi va fi publicat în 8 volume cu nenumărate ilustraţii, imagini cu mănăstirile din România şi hărţi ale locurilor sfinte. Primul volum al Bibliei va fi însoţit de un CD gratuit: La umbra crucii, un album Paula Seling".
Deci Biblia se poate cumpăra numai cu ziarul, însoţită de CD! O combinaţie magistrală! ÎPS Bartolomeu Anania (1921-2011), Mitropolit al Vadului, Feleacului şi Clujului, a fost şi un literat de excepţie - eseist, dramaturg ("Mioriţa" - 1966; "Meşterul Manole"- 1968) şi autorul unor Memorii publicate abia în 2009.

Cioran - salvat de un român

2011-04-08T07:25:00.013+02:00

Franța a declarat 2011 - an omagial Emil Cioran. România, care nu are fonduri nici pentru spitale, a salutat inițiativa francezilor de Pe culmile disperării. Chiar azi se împlinesc 100 de ani de la nașterea filosofului român.
În urma unei licitații desfășurate la Paris, compania unui avocat român a cumpărat un întreg lot de manuscrise, cărți poștale, scrisori, fotografii și alte documente olografe cu imagine, care au aparținut lui Emil Cioran. La licitație ar fi participat și BCU și TVR, fără succes. De pe hotnews aflăm că George Brăiloiu, avocatul care a cumpărat (prin firma lui) documentele, a declarat pentru ProTv că este un admirator al lui Cioran și a vrut ca documentele să "se întoarcă acasă și să facă parte din patrimoniul național". Acesta a anunțat că donația se va face în câteva luni, după ce avocații omului de afaceri vor discuta cu reprezentanții Academiei Române și cei ai Bibliotecii Centrale Universitare (unul din locurile preferate de studiu ale lui Cioran în Perioada Interbelică).
Donația sună prea frumos ca să fie adevărată, mai ales că vine după protestele întârziate ale lui Sorin Ilieșiu, care cerea Ministerului Culturii și Patrimoniului să preia aceste documente. Ministerul nu are, însă, bani. Dar de ce să nu avem încredere în oamenii de afaceri care iubesc valorile românești?

Rob Hornstra - "Proud"

2011-04-08T07:22:00.020+02:00

Pe un site realizat de Constantin Nimigean, "Desktop Publisher from Bucharest, Romania", care promovează fotografi din toate colțurile lumii, am descoperit o serie de fotografii inedite, adunate sub titlul "Proud". Olandezul Rob Hornstra a profitat, anul trecut, de aniversarea a 65 de ani de la victoria în "Marele Război pentru apărarea patriei" sovietice și a "tras în poză" mai mulți veterani ruși din Al II-lea Război Mondial. Bătrâni și bătrânici, cândva femei care au fabricat tancuri (pentru că toți bărbații erau pe front), burdușite de medalii, se "înfoaie" în fața aparatului de fotografiat, cu speranța că au lăsat omenirii o moștenire vizibilă. Însă puștanul care i-a fotografiat nu și-a putut stăpâni cinismul, declarat mai ales prin scenografie.

Pe acest site (www.oitzarisme.ro) găsim o mare varietate de viziuni, dintre care am mai "cules" câteva:
Jim Kazanjian: "My images are digitally manipulated assemblages of photographs I scavenge off the Internet".

Baudouin - "Parisian Lady"

Dan Piersinaru - "Essay about preservation"

Călătorie spre centrul Pământului, pe bune?

2011-04-06T09:27:00.007+02:00

Niște cercetători britanici au făcut echipă cu cei de la Universitatea Montpellier (Franţa) pentru un proiect considerat "cel mai important demers ştiinţific al omenirii, de la primul pas pe Lună încoace. Proiectul constă în forarea unui tunel până în mantaua Pământului. Nu este o călătorie în miezul lichid al Pământului, dar mai aproape de el nu s-a ajuns niciodată", citim în Adevărul.
"Cercetătorii vor să aducă din mantaua Pământului roci din care să aflăm informaţii despre originile planetei". Mantaua (cel mai important rezervor chimic al planetei) conţine majoritatea rocilor planetei şi ele pot spune cum şi de ce se petrec cutremurele, cum plăcile tectonice produc tsunamiuri şi erupţii vulcanice.

"Eu cred"

2011-04-02T13:55:00.010+02:00

Zilele acestea am citit poezii de Ana Blandiana. Din poeziile publicate în revista Amfiteatru (1984) am extras una emoționantă prin actualitatea ei. Am întrebat-o pe Ana Blandiana dacă "mai crede că suntem un popor vegetal?", iar poeta mi-a răspuns: "cred că ar fi o jignire adusă lumii vegetale", lume în care rădăcinile sunt atât de importante.

Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Gorbaciov la Londra

2011-04-01T08:54:00.009+02:00

Din Dilema Veche aflăm că pe 30 martie 2011 a avut loc la Londra, la Royal Albert Hall, Gala Aniversară dedicată lui Mihail Gorbaciov, care a împlinit anul acesta 80 de ani.
Personajul principal al evenimentului - ultimul conducător al Uniunii Sovietice (1985-1991), a jucat un rol important în căderea Cortinei de Fier şi încheierea Războiului Rece, fapt ce i-a adus, în 1990, Premiul Nobel pentru Pace.

Gazde au fost Sharon Stone şi Kevin Spacey. Invitaţi: fostul preşedinte al Poloniei - Lech Walesa, preşedintele Israelului - Şimon Peres, fostul ministru britanic pentru Afaceri Externe - David Owen, Arnold Schwarzenegger, Goldie Hawn, Milla Jovovich, Shirley Bassey etc.

"În cadrul ceremoniei, s-au acordat trei premii altor trei oameni care au schimbat lumea – inventatorul Web-ului – Sir Tim Berners Lee, mogulul media şi fondatorul CNN – Ted Turner şi un tînăr inginer, în vîrstă de 25 de ani – Evans Wadongo, din Kenya".

'70/'80. Tinerețea "lor"...

2011-03-28T08:30:00.010+02:00

La Muzeul Național de Istorie a României poate fi văzută o nouă expoziție pe tema anilor '70 și '80 în România. Expoziția “’70/’80. Tinerețea noastră”, care va fi deschisă până în iunie, prezintă viața tinerilor între 7 ani (intrarea în rândul organizației pionerilor) și 30 de ani (ieșirea din U.T.C.) pe câteva coordonate principale: palierul ideologic, prezența Securității și viața cotidiană. Titlul expoziției intrigă - despre tinerețea cui se vorbește? A organizatorilor ? Diverse fotografii, desene, obiecte din acea perioadă completează mărturii de tot felul (inclusiv filme documentare de Nicolae Mărgineanu și Mihai Constantinescu).
De pe site-ul Muzeului de Istorie am ajuns pe un alt site (blog) dedicat perioadei comuniste, numit (cum altfel?) Comunismul în România. Multe amintiri așteaptă să fie redescoperite și aici, plăcute sau neplăcute. Printre imaginile de pe site găsim și niște "reclame" haioase - la Cico, ciocolăți, cosmetice...

Liz Taylor RIP

2011-03-23T18:22:00.007+02:00

Elizabeth Taylor, una din cele mai frumoase actriţe din sec. XX, venerată cu titlul de "ultimă legendă a Hollywood-ului", a încetat din viaţă în această dimineaţă. Avea 79 de ani, 70 de filme şi 7 spre 8 soţi la activ. Citind anunţul de pe Imdb, am aflat că această divă se născuse cu două rânduri de gene/pleoapă, "mutaţie" care îi punea şi mai mult ochii în valoare. Cu greu poţi urmări un film din tinereţea ei, fără să rămâi impresionat de prezenţa scenică a Lizei. Roluri memorabile în: A Place in the Sun (1951), Cat on a Hot Tin Roof (1958), Cleopatra (1963), Who's Afraid of Virginia Woolf? (1966 - ambele alături de excepţionalul ei soţ şi actor Richard Burton, decedat în 1984, după realizarea filmului Nineteen Eighty-Four). Dumnezeu s-o odihnească în pace, după atâta agitaţie şi celebritate!

Limitless

2011-03-23T08:32:00.026+02:00

Când faci un film despre depăşirea limitelor omeneşti, este clar că te aventurezi departe pe tărâmul ficţiunii. Atunci de ce să te opreşti la o anecdotă, când poţi să speri la o parabolă? Limitless (2011), un film cu Robert De Niro în rol secundar, jonglează cu teme prea generoase pentru un subiect atât de mic. Recunosc, actorul din rolul principal, care interpretează un scriitor ratat, îmi este antipatic. Dar poate de aceea se potriveşte cu rolul, la început. Pe măsură ce acţiunea se dezvoltă, el devine un geniu în mai toate domeniile pe care le "contactează", datorită unei pilule misterioase, care îl ajută să-şi folosească "100% din creier". Premiza te-ar face să crezi că personajul va deveni un scriitor fabulos şi va aduce, în acest fel, un aport consistent literaturii mondiale. Dar nu! A scrie e prea puţin pentru un ratat care îşi foloseşte tot creieru'. El trebuie să cunoască mulţi, mulţi oameni, alături de care aiurează/aberează îndelung la "disco-bar" şi pe marginea piscinei/prăpastiei, după care plonjează de-a dreptul pe Wall St. Banii cei mulţi sunt realizarea cea adevărată, nu cultura, sau alte banalităţi d-astea.
Dacă filmul se încheia cu secvenţa introductivă, în care personajul central îşi recunoaşte erorile fatale, puteam să ne gândim la un fel de parabolă contemporană. Dar regizorul acestui film nu este Martin Scorsese, care ar fi căutat, poate, o morală în toată afacerea (necurată), ci un simplu salariat al Hollywood-ului. Iar Hollywood-ul, ca şi McDonald's-ul, nu lasă pe nimeni să părăsească sala nemulţumit, deci eroul supravieţuieşte, ba chiar are şanse să ajungă preşedintele Americii. Această concluzie plină de E-uri şi conservanţi, aruncă la gunoi câteva fire narative (blonda ucisă la hotel?) şi personaje (în frunte cu De Niro). Totuşi, filmul conţine câteva metafore eficiente (transfocarea obositoare prin oamenii, străzile, "layerele" New York-ului, dar şi ale minţii personajului central), iar De Niro nu este complet irosit, de vreme ce îi dă lui Bradley Cooper replica cea mai interesantă din film, vorbindu-i despre etapele pe care oamenii trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la performanţă. În lumea reală, fără aceste etape, succesul e la fel de "natural" şi "durabil" precum pastila "deşteptăciunii".

Limitless (2011)

Ştiaţi că...? (3)

2011-03-19T17:32:00.016+02:00

... Şcoala de muzică şi arte nr. 3, din sectorul 1, clădire veche din 1881, a fost recent lăsată în paragină de către nişte escroci care trebuiau s-o renoveze pe banii "Băncii Europene de Investiţii" (BEI), prin Primăria Municipiului Bucureşti. Am fost şi eu elevul unei şcoli "surori", de arte plastice şi muzică (unde copiii mergeau după programul de şcoală generală), care la rândul ei a fost golită de copii şi profesori la cererea beneficiarilor retrocedării, acum câţiva ani. Din articolul publicat în defuncta Ziuă Veche - Cea mai tristă şcoală din Bucureşti, aflăm că "valoarea instrumentelor distruse de ploile şi umezeală pătrunsă în clădirea abandonată, se apropie de 200.000 de euro”.

La o fereastră (termopan??) se văd nişte plante uitate...

La câţiva paşi distanţă se află Biserica Sf. Ştefan - Cuibu' cu barză, monument istoric. Biserica a fost şi ea curtată de Primărie, care se pare că a restaurat-o într-un final, chiar dacă pancarta care atestă acest lucru a fost pângărită de vecini (nişte cetăţeni damblagii).

Închei această plimbare prin orăşelul nostru (capitală, cică de ţară) cu alte imagini sugestive.

Copii "studioşi" în Biblioteca Metropolitană, filiala "Marin Preda"
"Letters bar"

Film pierdut și regăsit: "Odessa în flăcări"

2011-03-18T17:24:00.006+02:00

Citez din comunicatul prezent pe telecinemateca.com: "Presa italiană a scris despre un fapt cu totul inedit, anume descoperirea întâmplătoare în arhivele studiourilor Cinecitta din Roma, a peliculei Odessa în flăcări, film considerat definitiv pierdut. Odessa în flăcări, realizat în anul 1942, într-o coproducție româno-italiană, este consemnat în istoria cinematografiei europene și nu numai, o capodoperă a genului. Despre el rămăseseră doar câteva cronici, unele consemnări, fotografii și afișe.
Având ca subiect drama refugiaților din Basarabia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca și a ororilor comise de trupele NKVD, filmul a fost interzis după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică, iar protagoniștii acestuia aruncați în închisori. Depus în arhivele cinematografiei, la fondul peliculelor cenzurate, mulți ani Odessa în flăcări a figurat doar în registrul de evidență al arhivelor, apoi a dispărut din scripte. După decembrie 1989, unii cercetatori în istoria filmului au căutat zadarnic să dea de urma peliculei, investigațiile ducând la concluzia că ea a fost confiscată de consilierii sovietici din perioada ocupației, după care a fost scoasă din evidențe. S-a mai descoperit că Securitatea a dat ordin prin care s-a dispus distrugerea unor filme de război din perioada 1940-1944, considerate fasciste și imperialiste, dușmănoase orânduirii socialiste.
Capodopera cineatografică aparține regizorului italian Carmine Gallone, unul dintre cei mai renumiți ai timpurilor sale. Scenariul este semnat de dramaturgul Nicolae Kiritescu. Odessa în flăcări urma tradiția inaugurată de primul mare film românesc din 1912 - Independenta Romaniei .
Odessa în flăcări a arătat lumii, în 1942, la Festivalul de la Veneția – unde de altfel a câștigat Marele Premiu – ce înseamna ocupația bolșevică și teroarea stalinistă. Timp de mai bine de o jumătate de secol, despre acest film nu s-a pomenit nimic. Nici nu putea fi vorba să se dea în vileag drama Basarabiei și a Bucovinei de Nord, atâta vreme cât la București se afla la putere un regim obedient Kremlinului".

Filmul poate fi văzut integral pe YouTube și telecinemateca.com:

IBM 100

2011-03-16T11:11:00.009+02:00

În doar câteva zile, temperaturile au ajuns până la + 20°, iar suava primăvară s-a instalat brutal în Bucureşti.
Dintre atâtea ştiri apocaliptice, anunţate în ultima săptămână, menţionez aici doar aniversarea primului centenar al companiei IBM (International Business Machines).

Nu ştiam că cea mai faimoasă producătoare de computere este atât de veche! Cei care au lucrat de-a lungul anilor la IBM au dat o nouă dimensiune ideii de inventivitate, participând mai activ decât alţii la construirea unei "lumi noi", populată de obiecte şi servicii precum cele arătate mai jos. A Brave New World?

1956 - hard-disk-ul. Computerul 305 RAMAC avea un hard ce ocupa un spaţiu imens şi putea stoca 5-10 mega.

1967 - Discheta floppy

1981 - PC-ul. Computerele ies din birouri şi intră în casele oamenilor. Primul PC costa 1.565 dolari, avea 16 KB de RAM, nu avea drive-uri, dar i se puteau instala.

1988 - strămoşul internetului, reţeaua Arpanet a fost închisă deoarece avea o interfaţă neprietenoasă, complicată şi viteză mică.

Dustin Hoffman - alt "român"

2011-03-10T11:17:00.009+02:00

După Natalie Portman, celebrul Dustin Hoffman declară: "am sentimente puternice de evreu. Sunt un evreu român“.

Citim în Evenimentul Zilei: "la 70 de ani de la deportarea în Transnistria a evreilor români din Bucovina şi Basarabia, actorul Dustin Hoffman a acceptat să joace rolul lui Traian Popovici, primarul care şi-a riscat pielea pentru a salva 20.000 de evrei din Cernăuţi. Părinţii actorului, de origine evrei, au emigrat din România cu doar câţiva ani înainte de a începe represiunea împotriva acestora.

Filmul este produs de compania canadiană Veni Vici Entertainment Inc. şi va purta, cel mai probabil, titlul "20.000 de sfinţi", a cărei lansare, preconizată pentru 2012, va fi precedată de apariţia unei cărţi omonime. Traian Popovici, românul care va fi interpretat de Dustin Hoffman, a fost declarat drept între popoare de Autoritatea Martirilor Holocaustului Yad Vashem".

Jim Carrey are timp liber

2011-03-10T09:40:00.012+02:00

Din întâmplare, am găsit niște poze puse de actorul Jim Carrey pe un site numit Yfrog. Ca și John Cusack, Tom Hanks, sau Danny DeVito, Carrey postează regulat pe Twitter, invitându-ne să citim gândurile lui "scurte și efemere" (după cum scrie și pe Twitter - "get short, timely messages from Jim Carrey/ Cusack etc"), să admirăm tot felul de imagini (foto sau picturi) realizate din plictiseală, probabil. E interesantă privirea publică asupra unor suflete de celebrități, care încearcă să-și umple golurile (cariile?) cu nimicuri de tot felul.

"Art Studio" Wedding

2011-03-04T12:11:00.005+02:00

Cei care își organizează nunți trăznite și fastuoase, pot apela și la cel mai vânat cameraman de nunți din zonă - Robert Balasko, pe care îl găsim pe Vimeo. Croatul filmează și montează într-un stil proaspăt, agitat, contrastant, MTV-ist. Check it:

Wed and the City - Kasia & Sylwek, NYC highlights video from :: Robert Balasko, Art-Studio.tv on Vimeo.

Galliano banned

2011-03-04T09:06:00.014+02:00

Cu mirare am aflat că un faimos designer britanic - John Galliano, "stilistul-șef" al celei mai mari firme "de lux" din lume - Dior, a fost filmat săptămâna trecută, într-un bar parizian, în timp ce adresa injurii și replici antisemite unor cetățeni de la o masă. Cică tipul e recidivist (în decembrie anul trecut a mai făcut o "nefăcută"), iar din imaginile de pe YouTube rezultă că era sub influența alcoolului, dar nu glumea.
Urmarea acestui incident a fost concedierea designerului de la "Casa de Modă" Christian Dior. Acesta riscă și o condamnare penală.
Dar scandalul nu s-a oprit aici. "Ziariştii au descoperit o înregistrare video din 1963, în care Françoise Dior, nepoata fondatorului casei de modă, îşi prezintă viitorul soţ, Colin Jordan, membru al Mişcării naţional-socialiste engleze. Colac peste pupăză, viitoarea soţie mai poartă la urechi şi cercei în formă de zvastică!" (Realitatea.net).

Annie Girardot 1931 - 2011

2011-03-03T08:49:00.004+02:00

Luna martie vine cu frig, zăpezi târzii și vești triste. Una din cele mai distinse actrițe franceze din ultima jumătate a secolului XX - Annie Girardot, s-a stins din viață pe 28 februarie 2011, chiar în ziua decernării premiilor Oscar. Actrița din Rocco e suoi fratelli (1960), Caché (2005) și alte 158 de titluri, ducea de câțiva ani o luptă aprigă cu boala Alzheimer.
Spre deosebire de contemporana ei, la fel de valoroasa Jeanne Moreau, Annie Girardot nu a fost gratulată de Academia Americană cu niciun premiu onorific (culmea e că singurul premiu pentru întreaga activitate l-a primit la TIFF, în 2005).
Dumnezeu s-o odihnească în pace, alături de ceilalți artiști dispăruți în ultimul an (vezi montajul In Memoriam - Oscars 2011).

In Memoriam - Annie Girardot

In Memoriam - Oscars 2011

The Century of the Self & Pandora's Box

2011-03-03T08:34:00.000+02:00

Pe YouTube găsim niște documentare captivante despre manipularea maselor în Occidentul secolului XX. Dintre acestea "spicuim" miniseria The Century of the Self (Marea Britanie - BBC 2002) și "Pandora's Box" (Marea Britanie 1992, r.: Adam Curtis).

The Century of the Self - Partea I (din 4)

"Pandora's Box" - Partea I (din 30)

Carmen 3D

2011-02-23T14:45:00.003+02:00

După Step Up 3D, Night of the Living Dead 3D, The Nutcracker in 3D (2010) și alte asemenea, sâmbătă, 5 martie, la orele 18.30 va avea loc, în premieră absolută în România, lansarea celebrei opere Carmen de Georges Bizet, în format Real 3D. Evenimentul se va desfășura la Hollywood Multiplex.
"Cea mai răscolitoare poveste de iubire a tuturor timpurilor, co-producție RealD și Royal Opera House din Londra, filmul Carmen 3D promite să-și poarte spectatorii într-o călătorie magică, plină de ingrediente: pasiune, gelozie, trădare - în 3D", aflăm de pe hmultiplex.ro.
Covent Garden plănuiește să prezinte 3D și alte spectacole de operă și balet.

The Unknown

2011-02-23T14:42:00.002+02:00

În primul rând, trebuie să clarificăm o chestie: cineva poate să uite selectiv, în urma unei lovituri la cap, iar apoi, în urma altei lovituri, să-și recupereze "sectoarele" de memorie pierdute? Dacă acceptăm această posibilitate drept o "licență cinematografică", putem închide ochii și la alte scăpări scenaristice, iar în acest caz, Unknown (S.U.A. 2011) devine unul dintre cele mai tari thrillere din această iarnă. A nu se confunda cu The Unknown (1927), un horror aproape necunoscut, cu Lon Chaney.
Evident că niciun film despre identități confuze nu poate evita comparații cu clasicele hitchcockiene The 39 Steps (1935), The Wrong Man (1956), sau North by Northwest (1959). Unknown seamănă izbitor și cu Frantic-ul lui Polanski (din 1988), unde tot un doctor, Harrison Ford, rămâne fără soția cu care venise (tot) la un Congres, la Paris.
Aceste conexiuni, dar și fundalul geo-politic ales de scenariști, potențează "șarmul" filmului în discuție. Precum în pomenitul Frantic, evenimentele se derulează într-un oraș european. La Berlin, pe ruinele Războiului Rece, are loc lupta pentru supraviețuire a emigranților economici scăpați din sud-estul Europei. Dintre ei, o taximetristă curajoasă (Diane Kruger), încearcă să dezlege ițele unui complot terorist la nivel înalt, alături de un fost "securist" Stasi (Bruno Ganz), care crede că germanii au făcut din uitare o profesie, "au uitat Nazismul și au șters cu buretele 40 de ani de comunism" (sounds familiar ?).
Distribuția îl reactivează pe Aidan Quinn, rătăcit de ceva vreme în producții de truzină, dar și pe "oscarizabilul" Frank Langella, convingător în roluri de agent (secret, sau extra-terestru, vezi The Box).
Poate vă întrebați cine este eroul și de ce îl menționez atât de târziu în scurta mea "recenzie"? Am păstrat ce e mai bun la urmă, iar Liam Neeson este excelent în rolul amnezicului Dr. Martin Harris, care te ține în suspans până spre finalul filmului. Liam pare a fi alternativa ideală pentru un Bruce Willis din ce în ce mai obosit (deși mai tânăr), iar Taken a dovedit-o acum câțiva ani, luând prin surpindere box-office-urile.
Chiar dacă este neverosimil, iar unele personaje își pierd sensul pe parcurs, Unknown reușește să acapareze atenția unei săli pline de spectatori, care au venit la cinema pentru a se relaxa după o zi lungă la servici. Aproape de punctul culminant al acțiunii, proiectorul de la Movieplex s-a stricat, iar imaginea a dispărut de pe ecran. Puteam doar să auzim în continuare încleștările și exploziile, iar după vreo 5 minute spectatorii au început să fluiere și să vocifereze alarmați: "dați filmul înapoi"! Noroc cu proiectoarele astea digitale, care pot sări la un capitol anterior precum DVD-urile de acasă.

Brâncuşi 135

2011-02-19T16:19:00.012+02:00

Ce poate fi mai onorant pentru românii internauţi, decât să descopere pe pagina principală Google un omagiu adus lui Brâncuşi?

Astăzi se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, sculptorul care a deschis noi direcţii în arta secolului XX. În ultimii ani am avut bucuria să vizitez atelierul românului de la Paris, lângă Centrul Pompidou, dar şi spaţiul rezervat operei sale din MOMA, New York.

La MOMA

La Centre Pompidou

Am spus românului, nu francezului, pentru că în fiecare din aceste locuri am fost încercat de un sentiment pe cale de dispariţie these days, anume respectul faţă de ţara care a produs valori îmbrăţişate de întreaga lume. Deci să continuăm să credem că "se poate".

Google Maps

2011-02-18T12:43:00.008+02:00

Google Maps: Coreea de Nord (hartă fizică)

Tocmai mă "plimbam" pe Google Maps, minunatul instrument prin care poți vizita virtual cele mai îndepărtate colțuri ale lumii noastre (cunoscute), când am observat cu mirare lipsa informațiilor privitoare la Coreea de Nord. Nu planificam o excursie pe acolo, dar nu mă așteptam la o hartă la fel de "goală" precum cea a Groenlandei, sau a Antarcticii. Presupun că situația politică a acestei regiuni este de vină (sateliții occidentali au acces restricționat?).

Google Maps: Coreea de Nord (hartă politică)

"Guyland"

2011-02-17T15:30:00.007+02:00

Via Alianţa Familiilor din România, am primit un mail care analizează fenomenul "imaturităţii persistente a tinerilor de azi", plecând de la cartea Guyland – The Perilous World Where Boys Become Men, de Michael Kimmel, sociolog și profesor de sociologie la State University of New York, publicată în 2008.
Iată niște extrase din e-mailul respectiv:
"Fenomenul guyland nu e unul tipic doar societății americane, ci unul internațional. În Marea Britanie și Australia e cunoscut ca laddism (de la cuvântul lad, adică tinerel, flăcău, băiețandru), în Italia ca bamboccioni sau mammoni, (...) toți acești tineri dau dovadă de dificultăți cronice în tranziția de la adolescență la stadiul adult de viață.
(...)
Ei nu se grăbesc să se maturizeze. Viitorul nu-i interesează. Vor sa oprească timpul, să savureze la nesfârșit viața fără griji din universitate. La carte nu sunt buni. Ajung în universitate pentru că așa e la modă, sau pentru ca îi împing părinții din spate. După ce absolvă universitatea, sar de la un loc de muncă la altul. Fără scop, fara intenția de a prinde rădăcini niciunde. Ca norii duși de vânt spre o destinație nedefinită. Petrec mai mult timp jucându-se jocuri copilărești la computer. Serile, nopțile și weekendurile le petrec în baruri, (...) inventează sau își spun bancuri, disprețuiesc pe cei care lucrează din greu și sunt flegmatici. Le place sportul si își cheltuiesc energia și banii participând la evenimente sportive. Câștigă bani puțini, pe care însă îi cheltuiesc aiurea. Puținii dintre ei care se gândesc la viitor visează ambiții grandioase, dar nu fac nici planuri, nici pașii necesari pentru a le realiza.
(...)
Fetele sunt în centrul atenției lor, dar nu în centrul vieții lor. Relațiile serioase nu îi interesează. Disprețuiesc fidelitatea, iar monogamia le este un concept necunoscut. Se laudă mereu și mereu cu aventurile și escapadele nocturne. Pe care însă le exagereaza și despre care mint. Resping necesitatea familiei sau a căsătoriei, sau împlinirea personală prin relații stabile și copii. Nu au capacitatea de a fi loiali, nici prietenelor, nici locului de muncă, nici unui scop în viață. Singura loialitate cunoscuta lor este față de tovarășii lor cu care trăiesc in guyland.

Cum se explică acest fenomen?

Kimmel afirmă ca guyland este un fenomen inevitabil al societății de consum. Economia modernă s-a transformat din una de producție în una de consum. Suntem încurajați să consumăm, să cheltuim și să ne simțim bine făcându-le pe amândouă.

Există vreun remediu?

În primul rând, părinții trebuie să rămână implicați în procesul de maturizare al băieților lor până când se maturizează deplin. Majoritatea părinților cred că o dată cu intrarea băieților lor la facultate și-au încheiat obligația de a le direcționa mai departe cursul vieții. Greșală, spune Kimmel. În pustiul guyland, spune el, tinerii au cea mai mare nevoie de părinții lor".

Marele ecran în "Epoca de Aur"

2011-02-14T13:16:00.025+02:00

Mă simt dator să amintesc apariția unui album deosebit, bilingv, intitulat Marele ecran în Epoca de Aur și "îngrijit" de un cetățean numit Christopher Landry. Este uimitoare pasiunea pe care a pus-o acest american într-o lucrare care ilustreaza istoria cinematografiei române prin (câteva din) afișele sale de film.
În albumul cu pricina găsim afișe realizate în străinătate pentru Mihai Viteazul, Buletin de București, seriile Haiducii, Mărgelatu etc., multe dintre ele fiind excepționale și demonstrând popularitatea producțiilor autohtone din cele trei decenii evocate. Landry nu-și stăpânește admirația și chiar nostalgia (după cum observa un librar în Introducere) pentru o epocă (de "aur", cu A mic) pe care nu a trăit-o și, poate, nu o înțelege pe deplin, dar care epocă a permis apariția multor filme bune.
Curioșii pot citi în acest album și despre unii artiști talentați din "spatele" afișelor, precum Ion Stendl, sau Klara Tamas, dar și despre singurul film S.F. realizat (cică în coproducție) cu români!

Mihai Viteazul pentru japonezi

Luchian (1981) - afiș de Ion Stendl

Revoltă în cosmos (1976, coproducţie cu RDG) - afişul singurului film S.F. semi-românesc, realizat în comunism (cel puțin așa susține autorul)

Amintiri din copilarie (1964)- afis cubanez (!)

Buletin de Bucureşti (1981) - afiș cehoslovac

35 mm

2011-02-14T13:08:00.008+02:00

Cum era când foloseam film de 35mm pentru fotografiile noastre? Cu ani și ani în urmă, carcasele multicolore ale filmelor AGFA, Fuji, Kodak ș.a.m.d., erau înșirate în vitrinele magazinelor "Foto", unde se comercializau, se developau și se "printau" exclusiv fotografii de pe celuloid. Cine și-ar fi imaginat că, la un moment dat, vom putea realiza mii de poze cu aparate care încap în buzunarul de la cămașă, iar aceste poze vor fi stocate pe "cipuri" de mărimea unei unghii?
Dacă mai căutați astăzi filme pentru fotografii, trebuie să luați aminte la diferențele nejustificate de preț - la Romană, cele câteva Kodak Gold-uri uitate pe rafturile "dughenelor" de profil, sunt comercializate la un preț aproape dublu față de cartiere vecine.

Tribute montage & commercial

2011-02-08T10:18:00.009+02:00

Tovarășii de la "Haliud" sunt destul de bine pregătiți la capitolul editing, iar clipurile retrospective de la Golden Globes, AFI și Oscaruri, dedicate unor momente importante din istoria genurilor cinematografice, sau unor cineaști de prestigiu, ne arată cel mai bine acest fapt.
De pe YouTube, am adunat niște clipuri interesante din punct de vedere al montajului.

Retrospectiva carierei lui Martin Scorsese - Premiul pentru întreaga activitate, Golden Globes 2010

Iată și un montaj de la VH1, post TV al pasionaților de videoclipuri muzicale...

... și o reclamă haioasă, din seria "Star Wars tributes":

Ştiaţi că...? (2)

2011-02-06T16:44:00.009+02:00

...statuile de la Universitate au "plecat la plimbare" prin Bucureşti, în aşteptarea realizării unei parcări subterane în "zona lor de baştină"? Cele 4 statui, înfăţişându-i pe Mihai Viteazul, Ion Heliade-Rădulescu, Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr pot fi zărite astăzi în Parcul Izvor, profilându-se melancolice pe fundalul gigantesc al Casei Poporului.

Mihai Viteazul şi (pe) Casa Poporului

Intelectuali / cocalari

2011-02-02T18:53:00.003+02:00

Cei care încearcă să afle mai multe despre ultimii 20 de ani petrecuţi în România, vor găsi idei interesante în articolul Ordine şi haos, al lui Rupert Wolfe Murray, publicat în Dilema din decembrie 2010. Acea ediţie a revistei conţinea mai multe eseuri adunate sub titlul "Primii zece dintr-o mie", adică retrospectiva critică a primului deceniu "românesc" din secolul XXI. Iată un fragment din articolul Ordine şi haos, care vă va invita să citiţi şi restul:

"Stabilitatea generală din România, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, nu înseamnă neapărat că există stabilitate sau politici curate pe termen scurt. Scena politică din România se caracterizează printr-o scandaloasă lipsă de moralitate, corupţie, lene (membrii Parlamentului lucrează doar cîteva zile pe săptămână), incoerenţă sau interferenţe aleatorii din partea preşedintelui. Sistemul de justiţie este atât de disfuncţional, atât de aglomerat cu cazuri nerezolvate că te miri de ce mai există. Contractele din sectorul public sînt atât de corupte că România plăteşte de două ori mai mult pentru drumuri şi căi ferate, comparativ cu ţările normale şi cel mai rău lucru este că românii sînt atât de fatalişti că acceptă lucrurile aşa cum sunt, ca şi cum nu s-ar putea face nimic. În ciuda acestor lucruri, ţara funcţionează. Uitaţi-vă în jur. Zăpada este curăţată, băncile lucrează, toată lumea pare a avea de lucru, oamenii călătoresc şi avem benzină, apă, electricitate şi sistem public de transport în comun".

Pe cât de pozitiv şi "cool" pare textul cineastulului american Murray (cică se ocupă cu filme documentare şi e pasionat de ţara noastră), pe atât de "acid" şi "sulfuros" este studiul lui Adi Schiop - Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari, care poate fi citit integral (şi e destul de citit!) pe criticatac.ro. Aici, privirea "înapoi" spre 2 decenii de mahala postcomunistă se face din interior, cu "sânge cald" şi, pe alocuri, înfierbântat de argoul "manelist":
"Când Gabriel Liiceanu vorbea despre manelizarea societătii, probabil, într-un fel confuz, asta avea în vedere. Din perspectiva occidentalizării, problema a fost identificată corect – unde s-a greşit e când s-a operat o substituţie nefastă: duşmanul proletar/securist/neocomunist a fost înlocuit cu altul – nesimţitul/mitocanul/necivilizatul, o chestie cu graniţe extrem de fluide căreia finalmente i s-a spus cocalar, un fel de om recent al ‘capitalismului de mahala’, fără scrupule şi needucat. În acest punct, intervin manelele – fiindcă ‘cocalarul’ a fost identificat prin acest gen muzical, pe care de pildă adolescentul sărac din Ferentari îl ascultă la difuzorul mobilului în tramvai, iar adultul îl lasă să bubuie din masina lui străină; manelele, s-a spus, îi exprimă filozofia de viaţă – ceea ce e, iarăsi, adevărat (însă spaţiul nu-mi permite să fac demonstraţia aici). Dar nu rezolvi nimic spunându-i unui om needucat că e ‘prost’ sau, mai aberant, acuzându-l că e needucat şi că muzica/valorile lui (‘tabloide’ sau ‘de mahala’) sunt greşite. E ceva fundamental distorsionant în abordarea asta, în a refuza oripilat orice formă de identificare şi empatie cu problemele lui. În plus, mai e ceva suspect în povestea asta – înţeleg că mizeriile comunismului nu te-au atins, deşi te-ai născut şi te-ai maturizat în interiorul lui; dar, chiar aşa, nici ‘mahalaua’ tranziţiei să nu fi lăsat nici o urmă asupra ta? Cum se poate să traversezi neatins şi pur două realităţi lungi şi late şi să te formezi doar pe chestii cărora nu le-ai fost martor (trecutul interbelic sau o ‘Europă civilizată’ aflată la peste 1000 de kilometri distanţă?)".

Ştiaţi că...?

2011-01-30T11:42:00.001+02:00

... în fiecare sâmbătă dimineaţa se formează o coadă ireală în faţa Casei de bilete a Teatrului Naţional din Bucureşti ? Cea mai "dorită piesă" este Egoistul (cu Radu Beligan la 93 de ani!), iar unii disperaţi care, după 2 ore de stat în ger, constată că biletele au fost epuizate la piesa respectivă, ajung să cumpere la suprapreţ de la speculanţi ("pe timpuri" specula asta infectă se petrecea şi în faţa Cinematografului Patria, dar atunci nu existau Moluri). Totuşi, aşteptarea la o astfel de coadă te face să crezi că mai există speranţe în privinţa concitadinilor noştri. Nu toţi vegetează în faţa "tembelizorului" (şi a bericii), lipsiţi de "nevoi" intelectuale.

Ştiaţi că în Bucureşti există un Muzeu al hărţilor vechi, care este pe primul loc în Europa şi pe locul 4 în lume ca număr de exponate? Acest "muzeuţ" cochet a fost inaugurat în anul 2003, iar majoritatea hărţilor au fost donate de un colecţionar "oarecare", Adrian Năstase.
Pe cât de generoasă este oferta muzeului, pe atât de discretă este prezenţa sa în peisajul cultural al capitalei. De aceea, cred că ar trebui să fie mai cunoscut şi mai vizitat, pentru că merită - aviz iubitorilor de istorie, geografie şi geopolitică, bineînţeles.

Banking and big industry

2011-01-26T13:13:00.005+02:00

Filmuleţul de mai jos merită privit în "lumina" transformărilor recente din plan economic, la nivel naţional şi internaţional. Ţinând cont de natura "lirică" a clipului (rima e chiar isteaţă), teoretizarea suplimentară a problemei este de prisos.

De Niro la Cannes 2011

2011-01-24T10:18:00.003+02:00

Tocmai ce am aflat că Robert De Niro a fost desemnat preşedintele juriului pentru a 64-a ediţie a Festivalului de la Cannes, din mai 2011.

Primul premiu din carieră: Oscar pentru rol secundar - 1975. Discursul lui Francis Ford Coppola s-a dovedit profetic.

După prietenul său, Martin Scorsese (anul trecut), acest actor deosebit a fost "gratulat" în cadrul Galei Globurilor de Aur 2011 cu premiul Cecil B. DeMille pentru întrega carieră, iar în 2003 a primit AFI Life Achievement Award.

Premiul Institutului American de Film pentru întreaga carieră - 2003.

De Niro a fost norocosul protagonist a 3 decenii grozave de cinema, în compania unor creatori de geniu - Elia Kazan, Bernardo Bertolucci, Alan Parker, Michael Cimino, Sergio Leone, Brian De Palma, Roland Joffé, Penny Marshall, Kenneth Branagh şi lista ar putea continua mult şi bine. Puţini regizori importanţi lipsesc din CV-ul lui (ex.: David Lynch, Steven Spielberg, care l-a aplaudat la "Globuri"...). Ca şi alt "coleg celebru de generaţie" - Al Pacino, De Niro îi datorează fenomenala ascensiune lui Francis Ford Coppola, cu care nu a mai lucrat niciodată după succesul lui Nasul II. Lui Scorsese îi datorează 7 roluri decisive, iar spectatorilor şi criticilor le poate mulţumi pentru o carieră admirată şi aplaudată.
Uneori, însă, Bob nu se prea pricepe la discursuri, le împănează cu multe glume înţelese pe deplin doar de el.

Premiul Cecil B. DeMille pentru întrega carieră - Globurile de Aur 2011, decernare precedată de un montaj din filmele cu Robert De Niro.

Acest actor se numără printre preferaţii mei, cred că e şi greu să găseşti cinefili care să rămână indiferenţi în faţa unor prestaţii precum cea din Vâ nătorul de Cerbi, Angel Heart, Awakenings, sau Frankenstein. Să vedem pe cine va onora cu Palme D'or-u' în mai, acum în calitate de preşedinte al juriului.

Premiile Kennedy Center în onoarea lui Robert DeNiro, Bruce Springsteen, Mel Brooks, Dave Brubeck, Grace Bumbry (2009).

"Acceptable Forms of Horror"

2011-01-21T11:24:00.010+02:00

Zilele acestea am dat peste nişte texte foarte bune, din care voi reproduce aici câteva fragmente. Mai întâi, articolul din Ziarul Lumina de ieri - Când omul se crede centrul universului, de Dan Cârlea:
"În mod sistematic şi parcă după un plan, poziţia adoptată de eroii filmelor de acţiune este non-creştină, mai degrabă ţinând de ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte decât de actualitatea spirituală a unei mari părţi a omenirii, care este creştină. Este curios acest lucru, cu atât mai mult, cu cât americanii - majoritatea acestor producţii fiind americane - se simt mândri de creştinismul lor şi îl scot în faţă cu diverse prilejuri festive, cum ar fi alegerile pentru anumite funcţii. Mesajul acestor filme nu e altul decât unul profund antropocentric, iar mijloacele moderne şi atractive de realizare a lor, capacitatea de a jongla cu imaginile seducătoare, potenţează puterea acestui mesaj şi aşa suficient de mare, dată de tendinţele generale de secularizare a societăţii. De fiecare dată când văd încrâncenarea cu care se luptă în aceste filme eroii să se răzbune, să trăiască indiferent ce ar trebui să facă pentru asta şi pe câţi să omoare, îmi aduc aminte de modelele creştinismului şi de faptul că Biserica a fost clădită pe oameni care s-au sacrificat, după modelul lui Hristos".

Apoi, comentariul scurt şi genial de pe Imdb, intitulat An Acceptable Form Of Horror, adresat filmului
Reteaua de Socializare (2010), proaspăt onorat cu Globul de Aur (acum câteva zile):

"Maybe I'm too old. No, not maybe, I am. I saw this characters as aliens of sorts. I know they represent today's landscape, brrrrr. The film as a film is one of the best of David Fincher but the universe it explores gave the chills. A world approaching its end, fast. The youth of the characters made it even more sinister. I couldn't detect their soul or any evidence of its existence. In a way they represent the worst of the previous generations. Roman Emperors or Wall Street. Profit is the name of the game and the ideas come out of boredom or longings to get laid. Love and friendship, loyalty and/or honor as obsolete as good manners. Jesse Eisenberg is chillingly perfect as the humanoid that started it all - or did he? (...). How I wish this was merely a science-fiction film" - roastmary-1 (torianrose.usa@gmail.com) from United States

Columbo: Season 1, Episode 1

2011-01-14T13:37:00.027+02:00

Columbo – Murder by the Book (1971) este primul episod oficial al celei mai bune serii poliţiste ever (părerea mea, iar eu nu mă uit la Murder, She Wrote ;). Acest serial era, defapt, o colecţie de lungmetraje independente, inteligente şi surprinzătoare, unificate prin prezenţa unui singur personaj, identificat de atunci cu actorul Peter Falk. Episodul în discuţie mai are ceva deosebit, pe lângă faptul de a fi vechi şi rar difuzat pe la TV these days (nu ştiu dacă vom avea norocul să-l mai prindem la AXN crime), anume regizorul.

Steven Spielberg era un tânăr debutant pe când a lucrat la acest episod, al 5-lea titlu din cariera sa de regizor de "TV". "Ochiul" puştanului Spielberg (avea doar 25 de ani) se plimbă permanent în jurul situaţiilor observate şi se apropie, uneori excesiv, de personaje, construind tensiune. Spre deosebire de alţi regizori cu pretenţii (vezi-ii în special pe ai noştri compatrioţi), Steven Spielberg a lucrat pe genuri cinematografice încă de la început, iar acest fapt se pare că i-a priit. Instrumentarul tehnic al policier-ului, cât şi cel al thriller-ului (în care a excelat începând cu Duel şi Fălci, piatră de hotar în istoria blockbusterelor Hollywood-iene) l-a propulsat spre performanţe impresionante de "entertainer", probabil mulţumită disciplinei impuse de respectivele genuri. Regizorul îşi amintea într-un interviu că televiziunea l-a învăţat să economisească timpul şi mijloacele de expresie, pentru că orice se face "sub umbrela televiziunii" trebuie să fie terminat cât mai rapid.
Dar Spielberg nu s-a limitat la statutul de "entertainer" nici măcar în cazul acestui Columbo, spărgând pe alocuri tiparul oarecum rigid al serialului. Deşi pare mai trenant decât alte episoade, Murder by the Book conţine foarte multe cadre strânse (prim-planuri groteşti, care distorsionează figura personajului din faţa aparatului de filmat) şi multe mişcări de aparat, care ritmează acţiunea şi evită clasicul montaj al dialogurilor - "câmp-contracâmp". În mai toate secvenţele se petrec "duete", 2 personaje care dialoghează sunt filmate contra-plonjat (unghi care favorizează defectele de fizionomie), uneori execută activităţi de rutină în planul al doilea, menite să distragă atenţia spectatorului de la firul epic principal (Columbo încearcă să gătească ceva la un moment dat), iar înainte de racord, aparatul se pironeşte lângă obrazul unuia dintre ei (deobicei interlocutorul "locotenentului"). Peter Falk este un Columbo mai puţin insistent şi mai vulnerabil decât deobicei, nu uzează de celebra sa replică "just one more thing", cu care îi "bârâie la melodie" pe criminalii din episoadele mai recente, iar "fitilele" lui sunt insidioase. Defapt, detaliile din care îşi "încropeşte" cazul sunt mai firave ca niciodată, chiar dacă suspectul este evident şi pentru un spectator nepregătit, darămite pentru celebrul detectiv.
Farmecul acestui serial poliţist consta în structura narativă atipică - atât crima cât şi criminalul ne sunt prezentate încă din start, de fiecare dată cu pretenţia unui alibi perfect contrafăcut, iar restul acţiunii descrie felul în care Columbo îl dovedeşte pe făptaş, de cele mai multe ori în absenţa unor probe substanţiale. Demersul detectivist este adevărata intrigă, dar acest demers nu poate acapara atenţia telespectatorilor decât prin intermediul unui protagonist carismatic şi, de data aceasta, al unui regizor excepţional.

Lego posters

2011-01-12T12:15:00.025+02:00

Lego a profitat de notorietatea unor filme recente, în "remake"-ul unor postere cu ajutorul la fel de faimoaselor figurine din plastic. Din punctul meu de vedere, afişul Die Hard 4 şi cel care parafrazează celebrul Jaws se numără printre cele mai haioase.
Cei de la Lego au reuşit cu această ocazie o dublă promovare inteligentă şi elegantă (a firmei şi a filmelor), în stilul Orange Wednesdays, care oferă 2 bilete la preţ de 1, în fiecare miercuri, încurajând cinematografia autohtonă (şi internaţională). E suficient să remarcăm îmbulzeala din multiplex-urile bucureştene în fiecare miercuri, pentru a înţelege că oamenii vor în continuare să vadă filme în sala de cinema.

Fenomene la începutul anului

2011-01-06T10:42:00.005+02:00

National Geographic-ul din ianuarie 2011 ne anunţă pe copertă că populaţia globului a atins cifra de 7 miliarde (!) şi conţine un reportaj special despre o "peşteră-mamut" din Vietnam, posibil cea mai mare formaţiune de acest fel din lume! Hang Son Doong (adică "peştera munte-râu") face parte dintr-o reţea de 150 de peşteri situate în centrul Vietnamului şi aproape de graniţa cu Laos. Nişte britanici au explorat pentru prima oară peştera în 2009, iar de curând au reuşit să extindă expediţia spre marginile acesteia, care rămân încă necunoscute. Se pare că Hang Son Doong este "big enough in places to accommodate a New York City block of skyscrapers".

La începutul săptămânii a avut loc o eclipsă parţială de soare (partielle sonnenfinsternis - sună mai misterios în germană), care s-a văzut şi din România. Aici poate fi citit un articol despre eclipsele solare, "de la epopeile indiene până în 2011", iar pe site-ul Astronomy picture of the day, nişte imagini fenomenale surprinse prin lentile de telescop aşteaptă să fie admirate.

Fotografia de Thierry Legault conţine 3 planuri "cosmice", eşalonate în adâncimea câmpului: Luna (400 000 km distanţă) şi Staţia Spaţială Internaţională (chestia aia cu două beţe mici paralele) se suprapun împreună, pentru câteva momente, peste discul Soarelui (la 150 000 000 km distanţă de obiectiv).

Pe www.guardian.co.uk, la secţiunea "Arte", găsim alte fotografii extraordinare. Yves Marchand şi Romain Meffre au surprins în aceste imagini declinul unui "mare oraş american", împânzit, mai ceva decât Bucureştiul, de ruinele unor clădiri cândva impunătoare.
Sala cinematografului United Artists, construită în 1928 (scoasă din uz în 1974), aminteşte de filmele lui Terry Gilliam

Sărbători fericite!

2010-12-23T12:19:00.005+02:00

Cică deceniul care se apropie de final a fost unul dintre cele mai "prospere" din istoria umanităţii, cu cele mai puţine victime rezultate din războaie. Într-un ziar găsim titlul Deceniul terorismului. RETROSPECTIVA. 2001 – 2010, 10 ani de „victime colaterale”, sub care citim: "câmpurile de bătălie ale secolului XX au lăsat în urma lor cele mai multe victime din istorie. Omenirea spera ca, odată cu trecerea în mileniul trei, flagelul războiului să fie, dacă nu eradicat, cel puţin redus la minimum posibil. Despre primul deceniu al anilor 2000 se poate spune cu certitudine, din păcate, că a fost unul al terorismului. Războiul, devenit practic unul de gherilă urbană, se poartă acum cu telecomanda în mână, iar victimele bombelor plantate în şcoli, clădiri de birouri sau mijloace de transport nu mai sunt soldaţii, ci oamenii obişnuiţi".
Pe continentul nostru s-a încercat un control al conflictelor armate prin extinderea Uniunii Europene. A fost deceniul în care România s-a distanţat rapid de propriul trecut comunist, în încercarea disperată de a se alătura oficial unor ţări mult mai dezvoltate din punct de vedere economic. S-a văzut că simpatia (deseori contrafăcută) dintre est şi vest nu este suficientă pentru a recupera distanţa dintre civilizaţii.
Anul trecut puteam citi pe Cosmopolitan.ro: "deceniul 2000-2009 va fi probabil cel mai cald înregistrat vreodată". Dar 2010 este ultimul an al deceniului care "a fost marcat şi de dezastre naturale majore. Pe 26 decembrie 2004, un seism de 8 grade, produs în apele Indoneziei, a provocat un tsunami uriaş în Oceanul Indian. Valurile de 30 de metri au şters de pe faţa pământului regiuni întregi şi au ucis 220.000 de oameni.
Natura s-a dezlănţuit şi în mai 2008, cînd China a fost lovită de un seism de 7,9 grade. Bilanţul: 87.000 de morţi şi milioane de sinistraţi.
Deceniul rămâne în istorie şi pentru criza economică, declanşată în septembrie 2008 de falimentul băncii americane Lehman Brothers. Ca o reacţie în lanţ, s-au declarat falimente după falimente, iar criza financiară a devenit una economică şi globală, cea mai gravă de la Marea Criză din 1929" (citeşte articolul aici).
Cu atâtea recorduri la activ, e greu să ghicim ce va urma. Ne rămâne credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, care devine evident prin faptele aproapelui nostru. Faţă de aproapele avem multe obligaţii, deseori neglijate.
Crăciunul vine cu brazi împodobiţi, beculeţe, bomboane şi cadouri, dar mai întâi de toate cu Vestea cea Bună a Naşterii unui Copil într-un loc sărăcăcios. Copilul, Mântuitorul se naşte în fiecare iarnă pentru a ne dărui, time and again, încredere şi iubire.

imagini din Bucureştiul "iernat"

Crăciun fericit şi un An Nou cu sănătate şi bucurii!

Panaramă - acum 20 de ani

2010-12-16T10:33:00.002+02:00

Cu aproximativ un an în urmă, mi-a parvenit o panaramă de revistă intitulată "Presa Panoramic". Era un "număr special", prăfuit şi uitat din decembrie 1990, când se împlinea "un an de la Revoluţie". Cu acea ocazie "specială", revista cu pricina dedica un articol minor speculaţiilor şi elucubraţiilor legate de 1989, celelalte pagini fiind populate cu texte "care mai de care". Am cules câteva:

Holograme şi pistolari

2010-12-10T10:19:00.011+02:00

Pentru amatorii de noutăţi tehnologice, recomand site-ul Engadget, unde putem vedea cum holograma unui oraş poate să "încapă" pe un suport plan.

Pentru amatorii de westernuri (sau mai degrabă SF-uri) şi pentru cei care se întrebau dacă există şi performanţe la "pistol-viteză" în realitate, ca să zic aşa, iată o înregistrare (din 1986) în care ne este prezentat "cel mai rapid pistolar de pe Pământ":

Vezi filmuleţu' aici.

Cine e Moş Nicolae ?

2010-12-06T08:40:00.001+02:00

Creştinii îl sărbătoresc astăzi pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Sfântul care a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, este modelul care a inspirat tradiţia populară a lui Moş Nicolae, datorită blândeţii şi actelor sale de milostenie.
Totuşi, Sfântul a rămas în istoria Bisericii şi ca un apărător sever al credinţei, prin gestul său de mustrare a ereticului Arie, care punea în pericol unitatea Bisericii persistând în răspândirea unor teorii greşite despre natura Fiului. În consecinţă, Sfântul Ierarh Nicolae l-ar fi pălmuit pe Arie în timpul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a fost elaborat Crezul, sau Simbolul Credinţei tuturor creştinilor. Dealtfel, nu mulţi ştiu că mâna cu care a fost mustrat ereticul se află de 400 de ani în biserica bucureşteană Sf. Gheorghe Nou, construită de Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu şi situată în actualul centru absolut al capitalei ("km 0").

Sfântul Nicolae este ocrotitorul copiilor şi al familiei. În amintirea dărniciei sale, în noaptea dintre 5 şi 6 decembrie, copiii care au fost cuminţi primesc cadouri (în ultima vreme, mai ales dulciuri).
Peste 800 000 de români îşi sărbătoresc azi onomastica. Le urăm La Mulţi Ani cu sănătate!
Tot azi se dă "startul" minunatului sezon al colindelor, pentru că Sfântul Nicolae vesteşte apropierea celui mai fericit moment al iernii - Sărbătoarea Naşterii Domnului.

When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up

2010-12-05T15:15:00.005+02:00

"Plan B is a gallery that opened in September 2005 in Cluj, the main city of the Romanian province of Transylvania. Initiated by Mihai Pop and Adrian Ghenie, Plan B functions as a production space for contemporary art; at the same time it is a research center focusing on the Romanian art of the last 50 years, by revealing works of remarkable artists without previous international exposure", citim pe Vernissage.tv.blog.

Am primit de pe grupul începem, un mesaj despre o expoziţie nouă -
"When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up
Alexandru Antik, Sándor Bartha, Rudolf Bone, Călin Dan, Mircea Florian, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Kinema Ikon, Iosif Király, Călin Man, Dan Mihălţianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Miklos Onucsan, Eugenia Pop, Decebal Scriba, Nadina Scriba, Dan Stanciu, subREAL, László Újvárossy, Sorin Vreme. Curated by Judit Angel" - prezentată de Galeria Pan B, care are două "sedii", din câte se înţelege:

Romania:
Str. Henri Barbusse 59-61
400616 Cluj
Tel +40.740.658555

Germany:
Heidestrasse 50
10557 Berlin
Tel. +49.172.3210711

Cică expoziţia de grup se concentrează asupra direcţiilor experimentale luate de arta românească în anii '80 -'90. Titlul este cel puţin interesant, la fel şi fotografia de mai sus. Din păcate, expoziţia va fi deschisă doar la Berlin, până în februarie 2011.

ÎnTrecerea anilor

2010-12-05T14:32:00.009+02:00

La TVR a început o emisiune de divertisment intitulată ÎnTrecerea anilor. Aseară am dat şi eu cu telecomanda peste a doua ediţie a acestei emisiuni, unde invitata Anca Turcasiu vorbea cu "moderatorul" Mircea Radu (scăpat cu greu de monstruoasa emisiune Din dragoste) despre tinereţea ei plină de minunăţii din anii '90, când debuta în celebrul film Miss Litoral.
Emisiunea merge pe "formatul" predecesoarei Cei mai frumoşi ani, care "a rulat" pe Antena 1 acum câţiva ani, parcă. Bruma de nostalgie, uşor contrafăcută, a fost împăştiată, din păcate, prin recitalul jalnic al formaţiei No Mercy, vreo 4 personaje teleportate din negura istoriei recente a muzicii de pe Mtv, care au venit în România special pentru această scurtă apariţie (zic şi io, dar dacă e chiar aşa, atunci au ajuns rău băieţii!).

10 pentru România la Cluj

2010-12-04T11:57:00.011+02:00

Gala 10 pentru România (ediţia Transilvaniei) a avut loc ieri seară la Cluj, la Teatrul Naţional. Prezentatorii evenimentului au fost Florin Piersic, "acompaniat" de Mihai Tatulici şi Melania Medeleanu.

Deşi nu am văzut decât fragmente, prima ediţie regională a acestei gale fost de pomină, mai ales datorită seniorului Piersic, care poate vorbi liber ore întregi, mai ceva ca Fidel Castro, numai că ăla nu te face să râzi.

Niscaiva actualități reci

2010-12-02T15:20:00.023+02:00

Când am văzut prima oară Naked Gun 33 1/3: The Final Insult (1994) la Patria, am râs aproape 93,33% din timpul filmului. Leslie Nielsen, comicul "cu păru alb", care ne-a distrat în seria Airplane! şi Armă goală, pe care aş fi vrut să-l văd jucând alături de Steve Martin , a încetat din viaţă la sfârşitul lunii trecute. "Neslie" avea 84 de ani. May he RIP !

Naked Gun 33 ⅓ - The Final Insult (trailer)

A fost Ziua "Naţiei" şi a trecut aproape neobservată. Poate datorită vremii groaznice, care, însă, nu a putut sta în drumul lui Bănică Jr. şi a echipei de exaltaţi de la ProTV, care au pus capăt sezonului 10 din Dansez pentru tine. Angajaţii acestui canal încearcă din răsputeri în fiecare an, doar odată pe an, să-i mai încurajeze pe locuitorii patriei noastre, cu sloganuri dezumflate (fâsâite ?) precum RomâniaDA! Restul zilelor sunt înţesate cu ştiri despre ravagiile pe care românii le fac acasă şi aiurea (prin Europa).

Temperaturile scăzute au năvălit peste capitală, acompaniate de ploi reci şi insistente. Urăm tuturor, în special României, vremuri bune!